În căutarea vinovatului

“Lucian O.I alege o scriitură limpede, logică, misterioasă şi magică, de parcă toată viaţa şi-ar fi perfecţionat frazele. Să fie aici marca talentului autentic, lava acumulată şi purificată de echilibrul vocii auctoriale? Fără ipocrizii gratuite, Lucian îşi stăpâneşte traumele erotice şi arsurile copilăriei. Nu se sfieşte să folosească în roman persoana întâi, cunoscând tentaţia cititorului de identificare cu autorul. Mai are importanţă atunci când cartea e rotundă, coaptă, fosforescentă? Contează cine e personajul, când acesta e viabil, reprezentativ, sintetic? Sinceritate, parfum de epocă, atmosferă retro, culori rustice, gânduri convingătoare, dar şi suspans… De unde vine aşteptarea cu sufletul la gură? Oricare cititor virtual îşi poate da răspunsul. Cum scrie Lucian O.I: „Sau … nu mai ştiu nici eu… poate omul are două voci: una când îi merge bine, cealaltă când îi merge prost” (p. 10) Alexandru Jurcan