Interviuri. Cuvinte la vedere

AUREL RĂU (n.1931, Josenii Bârgăului, jud. Bistrița-Năsăud), cunoscut poet, prozator, eseist, traducător. A făcut parte, din ianuarie 1950, din redacția Almanahului literar. Când revista își schimbă numele, în aprilie 1954, în Steaua, a ocupat funcția de secretar general de redacție. În 1959, Aurel Rău este numit redactor-șef al revistei Steaua, activitate pe care o desfășoară 40 de ani. La acea vreme, revista era tipărită în 2000-3000 de exemplare. A fost ales, de mai multe ori, în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor şi în Biroul Consiliului. După anul 2000, îşi continuă activitatea, la revista Steaua, încă 10 ani, ca „publicist comentator”. Scriitorul mărturisește că unul dintre multele fapte de istorie literară trăite la redacția revistei a fost obținerea aprobărilor pentru a-l publica pe Lucian Blaga, inclusiv cu poezie originală, două fragmente din Faust, de Goethe, şi aproape toate poeziile din volumul Din lirica universală.

Aurel Rău a debutat cu volumul Mesteacănul (1953), urmat de Focurile sacre (1957), pentru care a primit Premiul Academiei Române (1958). A primit și alte premii: ,,Premiul USR pentru traduceri”, și mai multe premii ,,Opera Omnia”. Experiențele de călătorie s-au transcris în trei cărți cu proză de jurnal, prima fiind La marginea deșertului Gobi (1960). Traducător din mari literaturi, a realizat antologia Poeți francezi (1987), a tradus volumul, de proză şi versuri, al niponului Matsuo Bashō, Însemnări de drumeție, volumul de versuri al lui Constantin Kavafis, Poezii, antologia de Poeme, de Antonio Machado şi trei ediții cu Poeme de Saint-John Perse (prima, în 1969, iar ultima poate fi considerată Opera completă, 2007).

Opera literară semnată de Aurel Rău însumează numeroase volume de poezie, mai multe cărți de proză (debut cu Oameni de aer, 1983), precum şi de critică literară şi eseistică (printre care: False proze, 1972; Flori din cuvinte, 1980; De la Olahus la Emil Cioran, 1999 ş.a). Portretul omului de cultură Aurel Rău este completat de pasiunea pentru artă, (a publicat în anul 2019 volumul de articole Penelul și dalta), regăsindu-l şi în postura colecționarului de artă.

„– Dar acest sentiment de confort, pe care-l creează poezia dumneavoastră prin echilibru, prin limpezime de cleștar, nu înseamnă o ignorare a marilor contradicții din lumea contemporană?

– Şi ce-i cu ele, cu contradicţiile? Sau ce le pasă lor de mine? Nu se văd prea multe semne, din păcate, că evenimentele istorice ascultă de cuvântul poetic. Însă formele de convorbire cu oamenii, deci şi cu făuritorii de istorie, contemporanii noștri, infinite sunt. Depind, toate, de condiția de a se fi născut cu poetul odată: dacă poeziile sunt scrise, cum spunea V. Hugo, nu cu înaintașii, cu formule gata elaborate, nu «cu ceea ce s-a scris, ci cu sufletul şi cu inima ta».

Dar fiindcă vorbim de contradicții, sintagme ca «limpezime de cleștar» nu intră în contradicție cu altele, cum ar fi o „încifrare excesivă”, ca s-o luăm «esopic»? Nu vreau să ne despărțim de acest punct al discuției, fără a-mi reafirma prețuirea pentru o poezie care pune sub întrebare, ironică sau aforistică. E cazul şi al unora din poeziile mele scurte, dar şi al altor metafore, de un plâns „intern”, unde oficiile critice nu sunt mai puțin senine şi echilibrate, enunțând calificativul «ludic», trecând, cum ar spune Blaga, «de grea răscruce».”

(Flacăra, anul XXXV, nr. 8, 1986, p. 9)