Nu trebuie să vorbeşti cu voce tare

Romanul de față este, cronologic, o continuare a Drumului spre nicăieri. Adică o prelungire în timp, însă doar parțial pe același teritoriu. Unele persoane din celălalt roman joacă aici un rol principal; despre altele se pomenește uneori.

Acțiunea romanului se petrece în contextul întâmplărilor istorice, mai exact al unor fragmente din ultimul război, fiind legată de ele. Prezentarea acestor întâmplări în roman nu are scopul de a-i impune cititorului o anumită „teză” sau de a întreprinde o „polemică politică”. Ea constituie exclusiv o încercare de a descrie ceea ce a fost.

Am folosit metoda de a introduce protagoniștii în legătură nu doar cu întâmplări autentice, ci și cu oameni autentici, care au acționat în acea perioadă. Acest lucru face, evident, ca romanul să se abată de la forma clasică. Nu mi se pare însă justă convenția de a limita în acest sens libertatea auctorială. În creația literară sunt adeptul libertății nelimitate. Mai ales astăzi, când încercările de răsturnare a categoriilor care încorsetează creația duc la numeroase experimente, uneori avansate, cum ar fi, de exemplu „antiromanul” etc.; respectarea strictă a delimitării între așa-zisa literatură „fiction” și „non-fiction” mi se pare anacronică. Nu doresc să spun prin aceasta că sunt adversarul convențiilor bătătorite, doresc doar să-l previn pe cititor că romanul meu nu mai respectă aceste convenții.

Józef Mackiewicz