Reflectări identitare în dramaturgia română postdecembristă

     Lucrarea de față, intitulată Reflectări identitare în dramaturgia română postdecembristă, se dorește a reprezenta o contribuție la descrierea tendințelor artei teatrale româneşti, a fenomenului numit „douămiist”.

     Pornindu-se de la premisa necesității întregirii „viziunii” asupra unei realități culturale ce ni se pare mai puțin abordată, miza demersului nostru vizează evidențierea legăturii dintre schimbările de context socio-politic din spaţiul românesc al ultimelor decenii și metamorfozele formelor dramatice produse în „noua” „paradigmă teatrală”, precum și a impactului istoriei și al memoriei asupra genezei textului dramatic, ținând cont de scrierile confesive ale autorilor avuți în vedere. În acest sens, am urmărit recurența unor teme „existențiale” și „identitare” din „epocă”, a unor formule și strategii structurale dramatice, pe linia punerii în valoare a unor creații pe care le considerăm reprezentative pe „scena teatrală” a ultimelor decenii. Abordarea operelor unor dramaturgi mai mult sau mai puțin cunoscuți, fie din spațiul românesc, fie din rândul celor stabiliți în spațiul francez din timpul regimului comunist, este justificată de importanța contribuției lor la ideea de „teatru nou”.

     În opinia noastră, textele dramatice scrise în această perioadă se disting prin caracterul mozaicat pe care îl propun atât la nivel textual, cât și la nivel tematic. Străbătute de un accentuat filon autobiografic, piesele dezvoltă o paletă tematică în diversitate, specifică însă „configurației identitare” a unei „alte” perioade de „tranziție culturală”. Astfel, operele dramatice analizate se disting prin ilustrarea unei „identități scindate” sub presiunea timpului, a istoriei.

Autoarea