Despre exil, intertextualitate și traducere

 

Câteva cărți apărute în ultimul timp, situate undeva între ficțiune și autoficțiune, atrag atenția prin modul în care pun într-o anumită relație exilul, intertextualitatea și traducerea, potențând și rafinând complexitatea ideii de exil. Două dintre volume sunt chiar traduceri, apărute la o colecție cu nume inspirat, „Traducem lumea“ de la Editura Casa Cărții de Știință, editură care și prin alte colecții, ca aceea dedicată literaturii belgiene, dau o idee despre excelența școlii clujene de traduceri.

Dar înainte de a ne opri, chiar și fugitiv, asupra modului în care au fost realizate traducerile, să vedem care sunt aceste apariții și cine sunt autorii lor. Este vorba de cartea scriitorului și traducătorului japonez Akira Mizubayashi, O limbă venită de departe de la Editura Casa Cărții de Știință, colecția „Traducem bine“, Cluj-Napoca, 2019, și de romanul scriitoarei franco-iraniene Maryam Madjidi, Marx și păpușa2018, la aceeași editură, amândouă traduse din limba franceză de Rodica Baconsky și Alina Pelea. Acestora li se adaugă volumul de povestiri Tra Due al autoarei franco-române Camelia Botez, publicat la Timpul, Iași, la sfârșitul lui 2016.

Simplificând mult, am spune că un japonez, o iraniană și o româncă, deveniți, de voie sau nevoie, exilați în Franța, ne povestesc în ficțiuni cu tente de autobiografie și de autoficțiune ce înseamnă să trăiești între două țări, între două limbi, să asumi un perpetuu „tra due“, luându-ți ca aliați cultura și memoria.

Akira Mizubayashi, născut în 1951, are un parcurs atipic care trasează și „aventura fără sfârșit a îmblânzirii îndelungate și pline de răbdare“ (17) a limbii franceze, „rătăcirea“ lui între două limbi. Își începe studiile la Universitatea Națională de Limbi și Civilizații Străine din Tokio, dar din 1973, grație unei burse, le continuă în Franța la Universitatea din Montpellier și apoi la Școala Normală Superioară de pe strada Ulm. Îl interesează în mod special literatura franceză a secolului al XVIII-lea și pregătește o teză despre Rousseau. Încă înainte de sosirea în Franța, are revelația că limba franceză îl invită la o libertate și o prospețime pe care nu le găsește în limba sa maternă. Are senzația că „se sufoca în limba japoneză“, pe care o consideră „afectată de societatea de consum“, cu prea multe „cuvinte devitalizate“, cu prea multe „fraze găunoase“. Fiindcă tatăl său îl susține mereu în tentativa sa de a stăpâni la perfecție limba franceză și de a ajunge în Franța, fiul consideră că franceza este pentru el „limba paternă“. După o epuizantă experiență de studiu intens, de cercetare și de înțelegere pe viu a limbii franceze, când la Montpellier, când la Paris, ajunge la concluzia că: „Franceza mi-a oferit posibilitatea de a-mi reîncepe viața, de a-mi remodela și reconstrui ansamblul raporturilor mele cu ceilalți, pe scurt, de a-mi reînnoi ființa în raport cu lumea“ (206). Se îndrăgostește de franțuzoaica Michèle, se căsătoresc și pleacă împreună în Japonia, unde au o fetiță ce va fi bilingvă, Julia-Madoka. Sunt fericiți că pot preda aici limba franceză. Întreaga carte a lui Mizubayashi, răsplătită, de altfel, cu Premiul Richelieu, este un elogiu adus limbii franceze cu care „s-a însoțit“ pentru totdeauna, pe care o iubește cu ardoare, astfel încât „mă voi crede trecut în neființă când voi fi mort întru franceză.“ (209)

Și totuși, referințele la limba și cultura japoneză, cu citate în limba maternă, traduse și explicate în franceză, nu lipsesc din carte, unde apare și dificultatea de a traduce și a explica unele absențe din japoneză, ca, de exemplu, apelativele. Există, strecurată în narațiune, aproape o schiță de studiu contrastiv între limba originară și cea de elecțiune, ca un du-te-vino necesar între limba maternă și cea paternă, între două culturi. Această cutreierare între două limbi, se va regăsi și în viața micuței Julia-Madoka, care, deja, prin numele „bicultural“, aparține amândurora.

Dacă pentru Mizubayashi însoțirea, prin „hotărârea [lui] suverană“, cu o limbă venită de departe, înseamnă o a doua naștere și îl conduce la aventuri temerare dar ,„la urma urmei, încântătoare și deplin fericite“ (207), Maryam Madjidi, autoarea romanului Marx și păpușa (Premiul Goncourt pentru debut în 2017), cunoaște la șase ani un exil constrâns, dur, împreună cu părinții ei. Aceștia fug de represaliile pe care le au de suportat pentru participarea la manifestații și acțiuni de rezistență, după revoluția iraniană eșuată din 1979. În timp ce fetița plânge la despărțirea de jucăriile ei, de bunica dragă, părinții cunosc aceeași sfâșiere la despărțirea de cărți și de prieteni, în care cred. Într-un interviu, autoarea va declara mai târziu: „A fost o experiență dificilă și dureroasă, e ca și cum ni s-ar fi smuls o parte din noi, o jumătate din noi înșine. O jumătate rămasă acolo, o alta aici.“ (2018 f.p.)

Viața în exil se dovedește grea, precară, tatăl, fost deținut politic în țara lui, exercită mai multe meserii de ocazie pentru a-și putea întreține familia. Memoria înregistrează imagini de înstrăinare: „Un tată, o mamă, o fetiță. / Tatăl avea forma unei umbre care se profilează pe ziduri/ Mama, cu fața ascunsă, purta o rochie lungă ce mătura pământul / Fetița, siluetă subțire, avea picioarele suspendate în văzduh/ Și toți trei ascundeau o taină în căușul mâinii / Pe palma lor era scris un cuvânt: EXIL“ (89).

În cele din urmă, tatăl găsește soluția potrivită pentru supraviețuire și devine caligraf, folosind unelte noi de la Castorama, dar refăcând gesturile vechi ale strămoșilor. Caligrafiile tatălui slăvesc astfel „vechea poezie persana“ (Attar, Hafez, Saadi, Rumi, Khayyam), pe care Maryam, după studii de litere, o citează și o invocă tot mai des în original și în traducere. Dar pe lângă această memorie intertextuală fericită, tânăra licențiată în Litere la Sorbona, reconstituie și o altă fațetă a memoriei, evenimente pe care le-a trăit copil fiind și le-a înțeles mai târziu: persecuțiile regimului politic, întâlnirile rezistenților în casa părinților, ascunderea manifestelor în scutecele copilului, moartea în închisoare sau prin execuții sumare a unor ființe dragi.

Își amintește însă și de momente fericite în casa bunicii, de mâncăruri specifice, de mirosuri plăcute, ritualuri familiale, care îi dau sentimentul de copilărie pierdută și îi dau răspunsuri la întrebarea ironică pe care o aude sau o subînțelege uneori:„Cum poți să fii persană?“ Tatăl, devenit cetățean francez, practicând caligrafia pe frumoase texte persane, își dorește o călătorie în țara lui, fiica, cu o disertație de masterat pe poezie persană, visează și ea o întoarcere pe pământul-mamă. Aceasta va avea loc după șaptesprezece ani de absența și îi vor urma altele. Este vorba, spune autoarea, de un „dus-întors pe viață“: „Iranul mă cheamă mereu, voce în surdină, prezență în spatele meu, mă bate pe umăr ca să mă cheme la el. Din datorie, din vinovăție, din teamă că nu o sa-i mai văd pe cei bătrâni, din ritual poate și din dragoste, mă simt împinsă să mă întorc iar și iar.“ (196). Dar, odată despuiat de fantasme și idealizări, Iranul e tot mai greu de suportat, iar Franța devine „cumva acasă“.

Dacă pentru scriitorul japonez, franceza e o limbă venită de departe, iubită apoi cu ardoare, pentru Maryam persana e o limbă pierdută, căutată și apoi regăsită, vorbită în trei într-o mansardă din Paris, apoi citită și citată în frumoase texte persane. Poate nu întâmplător ultimul episod al acestui roman despre un exil constrâns, dar apoi acceptat, evocă o scenă într-un taxi din Teheran în 2012, când șoferul iranian recită călătoarei cu accent străin, un poem din Hafez pe care i-l „traduce într-un limbaj mai simplu“, de o incredibilă actualitate: „Îmbată-te Hafez, ferice fii și înțelept, dar în capcana prefăcătoriei să nu cazi precum cei ce au ce Coranul au spurcat“. (201).

Deși nu e vorba de o traducere, cartea Tra due, scrisă de medicul româno-francez Camelia Botez, doctor în psihologie, stabilită în Bretania încă din anii 1990, are ceva comun cu cele două romane traduse din franceză în română. În cele unsprezece povestiri sunt prezente într-o compoziție elaborată mai multe teme comune: exilul, un trecut marcat de comunism, sau chiar de războaiele care l-au precedat, lagărele de exterminare, căderea Cortinei de Fier, copilăria fericită, un acasă care te re-cheamă, povești de dragoste. Firesc, apar și trimiteri la țara exilului, la orașul lumină, la atentatele de o „actualitate asurzitoare“. Și aici memoria și cultura sunt aliați importanți în pendularea dificilă între limbi, țări și literaturi, de unde titlul foarte inspirat Tra due, care sugerează însă și că pentru o traducere, aici a unei idei, e nevoie de o a treia limbă, cum spunea Berman (1999: 112). Nici aici însă relația cu traducerea nu lipsește, fiindcă germenele volumului publicat îl constituie o nuvelă scrisă în limba franceză, Călătoria, redactată cu mai mulți ani înainte pentru un concurs literar din Franța, nuvelă care, tradusă și revizuită, constituie piesa finală a cărții.

O adevărată infuzie intertextuală, explicită sau implicită, se găsește în întregul volum prin motouri sau citate încorporate în text, bine alese, din Sfântul Augustin, René Char, Mircea Motrici, Solomon, Baudelaire, Nichita Stănescu, Dante, Ovidiu, care dau un sens și mai profund fiecărei povestiri dar și ansamblului. Există însă și citatul parodic, de distanțare față de limba de lemn, de sloganuri ideologice („omul nou“, „multilateral dezvoltat“) și de refrene ale epocii comuniste („Hai la vot, la vot!“), de expresii codate („hotărârea de sus“) de anumite clișee legate de exil ca acela de a pleca „afară“, a veni din „Bloculdinest“.

Majoritatea personajelor au meserii artistice sau intelectuale (arhitext, pictor, antropolog, actor, regizor, inginer etc.) și cunosc existența într-o zonă intermediară, situată într-un fel de limburi, tra due. Astfel naratoarea din O carte mai veche, venită pentru scurtă vreme „acasă“, are amintirea unei copilării feerice „petrecută la țară, printre lanuri aurite de grâu, cu flori albăstrele și maci purpurii și ceruri albastre mai înalte decât dorul, și poieni întregi cu covoare de fragi sălbatici, și păsări care făceau hore în cer“ (80). Dar, în contrapondere, o urmărește visul cu orașul pustiu și angoasant în care caută mereu, fără să o găsească, o adresă sau coșmarul cu bunica moartă, care se întoarce și bate zadarnic la ușă și geamuri pentru a i se deschide.

Penultima povestire Cucerirea, care istorisește entuziasmul unor tineri actori în a prezenta un spectacol cu mesaj subversiv, care scapă cenzurii, dar ajunge la public și, apoi, risipirea trupei prin alte țări, odată cu „marea zdruncinare a Europei“. Și inevitabil, exilul presupune și întoarcere, vremelnică sau de durată: „La începutul exilului nostru voluntar, eram cu toții încrezători, plini de proiecte, răzbătători […]. Căutam, fiecare căuta câte ceva. Am cunoscut, fiecare, în felul nostru, teama de nereușită, teroarea necunoscutului, neputința, singurătatea, dorul de casă. Dezrădăcinarea. Nimeni nu putea însă să revină, să revină cu mâinile goale. Odată plecat, multe drumuri de întoarcere nu mai există. Doar cei plecați o știu în întregime.“ (115).

Povestirea finală, scrisă pe două voci, reunește cu subtilitate cele trei problematici care ne interesează. Rosa Domnescu, universitară specializată în istoria Europei, trăind între două continente, face o călătorie cu avionul la Constanța, Tomis-ul de altădată, în cetatea unde a fost exilat poetul Ovidiu. Are cu ea, și o recitește, o ediție rară, bilingvă, latină-română, din Metamorfozele lui Ovidiu, marele exilat. Tovarășul ei de călătorie, Christian Léros, „scriitor aventurier“, francez, cunoscător de limbă română, este un pasionat de opera lui Ovidiu, despre care scrie o carte și face o nouă călătorie de documentare în ținutul maestrului exilat. Cei doi nu se cunosc, schimbă doar câteva cuvinte de politețe, la sfârșitul voiajului. Își dau seama însă că au ceva în comun. Când Léros primește, peste câtva timp, cartea misterioasei pasagere, intitulată Călătoria, nu merge la lansarea volumului dar, cum după lectura cărții „ceva nu doarme în el“, își propune să o traducă în limba franceză. Iată așadar că o carte care are ca punct de plecare un text francez, tradus și rescris în română, se încheie cu o promisiune de traducere în limba din care a pornit, ilustrând în alt fel ce poate să însemne tra due.

Și câteva cuvinte despre cele două traduceri. Intr-o cronică la o altă carte tradusă tot de perechea Rodica Baconsky și Alina Pelea, Irina Petraș observa că traducătoarele „au adus-o în limba română cu o plăcere evidentă în fiecare pagină și cu bucuria resimțită și de cititor că limba noastră se poate mlădia perfect pe limba străină a cărților frumoase.“ (Petraș, 2019) Observația este perfect valabilă și pentru versiunile în românește ale cărților lui Akira Mizubayashi și, respectiv, Maryam Madjidi. Cele două traducătoare știu să scotocească și să exploreze limba română pentru a-i aduce la lumină potențialitățile, nuanțele, fluididatea sau, după cum spunea Ioan Kohn (1983), virtuțile ei compensatorii. Și cum este vorba de spații culturale mai îndepărtate, Rodica Baconsky și Alina Pelea au prevăzut note lămuritoare pentru cititorul cu o curiozitate culturală, enciclopedică. Lucrul lor la patru mâini, presupunând, fără îndoială, dialog și negociere, lectură și relectură, scriere și rescriere, intrare în ritm și în consonanță, se vrea și este un veritabil „exercițiu de admirație.“

Mărturisirea autoarei franco-iraniene, fericită la aflarea veștii că volumul ei este tradus în română, nu poate fi decât deplin răsplătitoare: „O nouă traducere conduce în mod natural la un nou text, la o nouă naștere a istorisirii“.

sursa