Ca un rîu Veșnicia. Cîntece de amurg

Produs autentic și original al unui imagism eminescian muzical și incantatoriu, Teofil Răchițeanu a fost miruit de Geo Bogza drept un fel de fiu sufletesc al său pentru a reprezenta în lirica noastră imperiul străbun al Țării de Piatră, pe care Bogza l-a iubit și l-a venerat ca nimeni altul. Pe urmele acestui „vrăjitor al cuvântului”, Teofil Răchițeanu a scos, din străfundurile unei memorii cu adevărat fabuloase, oameni și chipuri voivodale, icoane reprezentative, smulse din sufletul neamului. Ipostazele multiple ale acestui tărâm misterios, cutreierat de umbrele sfinte ale lui Horia și Iancu, găsesc în tânguirea modernă a lui Teofil Răchițeanu spațiul unei suferințe ancestrale, transpus într-o litanie gravă, cu modulații eminesciene și sunet cristalin de tulnic melancolic. Poet al codrului, al izvoarelor limpezi și al stâncilor sempiterne, cuvântul lui îmbrățișează o gamă foarte largă de trăiri sufletești, întruchipând elegiile stelare ale Eternității. Sonurile lor cantabile și misterioase te urmăresc insinuant, dimpreună cu plânsul divin al Creatorului. Cuvântul muzical arhaic împrăștie în jur aroma cetinilor de brad și a poienilor, străpunse de soarele amorțit al toamnelor fosforescente, a crengilor bătute de vântul nemilos al unui prezent incert, suferind. Prin diafanitatea lor originară, ele ți se lipesc de suflet într-un fel de magie divină. De neuitat rămâne plânsul istoric al poetului care se tânguie în silabe meșteșugite, străluminând ascunzișuri nepătrunse și cerneri solare diafane, într-un vălătuc multicolor de incantații, care aromește cuvântul precum pâinea scoasă proaspăt din cuptor. Anahoret al sufletului moțesc, peregrin prin spațiu și timp, el e un poet singular, pe care pământul încărcat de istorie al Munților Apuseni ni l-a dat pentru jetfa sa primordială.

Mircea Popa