Dă noaptea deoparte

1 recenzie pentru Dă noaptea deoparte

1. 

   Rodica Grigore – iulie 10, 2025

   Rodica Grigore, „«Fiecare zi e un miracol…» (Monique Proulx, Dă noaptea deoparte), în Literomania, nr. 365, 2025.

   https://www.litero-mania.com/miracolele-de-fiecare-zi/

   „Un roman unic, poetic și original, descriind cu căldură și înțelegere, dar și cu un remarcabil talent literar întâmplările ce marchează viața unui tânăr care decide să părăsească mica și riguroasa comunitate religioasă în care a trăit până la douăzeci de ani și să cunoască lumea cea mare.” Așa a fost prezentat de către juriul de specialitate romanul „Dă noaptea deoparte” („Enlève la nuit”) al scriitoarei franco-canadiene Monique Proulx, laureata din anul 2022 a prestigiosului Prix des Cinq continents de la Francophonie. Mai mult chiar, Paula Jacques considera că acestă carte, „impresionantă și fascinantă deopotrivă”, având rara calitate de a-și ține cititorii captivi în mrejele unei atmosfere poetice și expresive și în subtilitățile unui text tensionat și uimitor în complexitatea sa formală, suprapusă pe o aparentă simplitate de conținut, evidențiază pe de o parte duritatea și, nu o dată, chiar violența dezlănțuită a lumii contemporane, iar pe de alta, permanenta nevoie de solidaritate și de căldură a oamenilor de lângă noi. Un roman despre durere și inocență, despre dorințe ascunse și despre puterea speranței de a ne face să mergem mereu înainte.
   Născută în 1952, în Quebec, și afirmată ca nuvelistă, romancieră și scenaristă de succes (în paranteză fie spus, adaptarea cinematografică – în regia lui Paule Baillargeon – a romanului său publicat în 1987, „Sexul stelelor”, a fost nominalizată la Premiile Oscar și la Globurile de Aur din 1994), Monique Proulx este una dintre figurile reprezentative ale prozei francofone a zilelor noastre, numeroase dintre creațiile sale fiind încununate cu importante premii literare din Canada și nu numai, printre care amintim Signet d’Or de Plaisir de Lire, le Prix des Libraires du Québec, le Prix Littéraire Desjardins și le Prix Québec-Paris. Preocupată de diferite aspecte ale umanității contemporane, precum singurătatea, dificultatea comunicării, nevoia căutării de sine și a afirmării identității, Proulx s-a remarcat încă de la începuturile sale literare prin capacitatea de a jongla cu puncte de vedere și perspective narative diferite, prin stilul impecabil și prin capacitatea de a da glas chiar și emoțiilor unor personaje situate, nu o dată, la marginea societății, gata-gata să fie excluse din aceasta. Iar „Dă noaptea deoparte” se înscrie în această tendință, atât în ceea ce privește alegerea protagonistului, cât și descrierea experiențelor prin care va trece acesta. O mențiune specială merită excelenta traducere în limba română, semnată de Rodica Baconsky și Alina Pelea, cartea fiind publicată de Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca (Colecția „Traducem lumea”).
   Astfel, Markus decide să părăsească lumea sufocantă în care simte că e încătușat din toate punctele de vedere și fuge din comunitatea hasidică unde se născuse și ale cărei reguli familia sa le respecta întru totul. Numai că, trecând dincolo de granițele micului univers pe care-l cunoscuse până atunci, el descoperă jungla urbană (orașul e mult mai mare decât își imaginase și totul e, aici, mult mai complicat decât în visele sale idealizante, Montréalul, deși niciodată numit ca atare, însă ușor de recunoscut dacă ținem seama de câteva detalii, e un spațiu ostil și cu adevărat amenințător), cruzimea semenilor (tânărul e, practic, jefuit tocmai de cel care, aparent, se oferă să-l ajute să se orienteze și să se adapteze) și stranietatea unei limbi (franceza) pe care, din păcate – și oricât ar putea să pară de șocant acest amănunt – nu o cunoaște (iar dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să o învețe rapid – ceea ce va și face, prin intermediul cursurilor de inițiere și de cultură generală la care participă, dorind realmente să absoarbă totul dintr-odată). Așadar, Markus va fi nevoit să se reinventeze și, după cum va spune autoarea însăși, „să vină din nou pe lume”, pentru a reuși să dobândească un acoperiș deasupra capului și un loc de muncă – simbolic, acesta va fi chiar la căminul oamenilor lipsiți de adăpost din metropola nord-americană. Iar după inerenta perioadă de descurajare sfârșită cu o încercare eșuată de suicid (e salvat in extremis de un bărbat misterios, căruia îi va spune, ulterior, Maestrul K., exact în clipa când e gata să se arunce în fața unei mașini), acest adolescent tulburat realizează că posibilitatea sa de salvare e reprezentată tocmai de puterea de a răspunde nevoilor unor oameni chiar mai necăjiți și mai singuri decât el. Pentru că, da, într-adevăr, Markus e diferit – în sensul că, în ciuda dorinței lui de a se integra și de a-și găsi locul în această lume (care nu e mai niciodată minunată, așa cum își imaginase…), reușește să-și păstreze capacitatea de a-i înțelege pe ceilalți și de a recunoaște în ei propria singurătate, disperare, dorință de comunicare și de căldură umană. Și exact de pe această poziție se va raporta la Abbie și Raquel, personaje care vin, simbolic, din propriul trecut, adică din anii sumbri ai existenței sale anterioare (cu Raquel ar fi trebuit chiar să se căsătorească în acea viață!), dar și la ființele pe care le vede pentru prima dată abia acum. Iar întrebarea obsedantă căreia încearcă să-i găsească răspunsul este: oare cum ai putea să-ți găsești cu adevărat locul în această lume atât de complicată și de periculoasă fără a-ți pierde sufletul? În plus, dorința lui de a descoperi calea spre marea iubire, credința lui în existența sufletului pereche, încercările de a-l regăsi pe Maestrul K și de a fi el însuși până la capăt transformă romanul acesta nu doar într-o nouă expresie a unei alte aventuri inițiatice, ci și într-o reelaborare originală a marii teme a călătoriei, împletită la tot pasul cu provocările reprezentate de imaginile seducătoare (sau amenințătoare) ale marelui oraș.
   Într-un interviu acordat la puțin timp după apariția cărții, Monique Proulx a subliniat elementele caracteristice ale textului său, afirmând că a intenționat să confere un aer reconfortant multor scene de pe parcursul romanului, care, privit în ansamblu, a fost „elaborat încet și cu dragoste”. Mai ales că protagonistul acesta, atât de tulburător, Markus, „apărea deja într-una din cărțile mele anterioare, și mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că aș putea să-l readuc, cumva, în prim-plan, cu atât mai mult cu cât n-am mai făcut asta niciodată, n-am mai reluat vreodată un alt personaj. Dar am făcut-o când am avut revelația importanței pe care o putea primi acest tânăr de douăzeci de ani pe care îl abandonasem, cu ani în urmă, la un colț de stradă din Montréal. Mi-am dat seama că începuse de-a dreptul să mă bântuie, și atunci am decis să mă pun în pielea lui. M-am simțit, deci, de douăzeci de ani eu însămi, privindu-mă drept un soi de imigrantă ajunsă într-o lume complet străină, asemenea unei ființe venite de pe altă planetă, care nu cunoaște deloc regulile noilor jocuri tehnologice și care se aventurează, gata de orice, în tot acest vârtej deloc lipsit de pericole, realizând abia apoi propria vulnerabilitate și primejdiile unei prea mari sincerități.” Într-adevăr, Markus apare deja în romanul anterior al autoarei, „Ce qu’il reste de moi”, publicat în 2015.
   Proulx a insistat, nu o dată, și asupra tehnicii narative pe care a folosit-o, scoțând în evidență provocările cu care s-a confruntat, atât în ceea ce privește construcția personajelor, cât și elaborarea evenimentelor în care acestea sunt implicate pe parcursul textului: „În primul rând, a trebuit să vorbesc prin și pentru Markus, căci el nu știa franceza, așa că, și după ce își însușește unele cunoștințe lingvistice, va inventa cuvinte, se va juca permanent cu cuvintele. Iar această libertate pe care mi-am asumat-o eu însămi, ca scriitoare, mi-a amintit chiar mecanismele elaborării ficțiunii și m-a făcut să realizez că orice om trebuie să recunoască mai întâi că este complet pierdut, pentru a putea, abia apoi, să-și găsească din nou drumul și să-și descopere propria cale.” Iar această revelație a condus-o pe Monique Proulx și la convingerea că, deși libertatea – în oricare dintre multiplele ei sensuri – e plină de provocări, ea rămâne unica soluție pentru oricine vrea să aibă șansa de a se cunoaște cu adevărat și a-și afirma propria individualitate. Căci, așa cum va spune chiar ea, „trebuie nu o dată să renunțăm la acele lucruri pe care nu le putem schimba, dar și să opunem o rezistență susținută în fața a tot ceea ce nu e bine, adevărat și bun, pentru a face, prin noi înșine și prin propriile puteri, o lume măcar un pic mai primitoare.” Iar Markus e silit să învețe aproape singur cum să găsească echilibrul între acestea, descoperind, dincolo de toate și la capătul tuturor rătăcirilor prin care trece, calea ce duce către iubire (iubirea aproapelui, iubirea de sine) și către adevăratul sens al existenței.
   Sigur că toate acestea sunt valabile și pentru cititorii atenți la nuanțe, câtă vreme e evident că, cel puțin uneori, fiecăruia dintre noi lumea îi poate părea un univers necunoscut și plin de primejdii. Dar toate acestea pot fi atenuate sau chiar remediate, iar acest lucru e doar aparent paradoxal, prin intermediul gesturilor simple, al căldurii umane, al comunicării deschise și al solidarității cu cei aflați în nevoie, după cum Markus va înțelege și el, de-a lungul acestui remarcabil roman de formare și de cunoaștere a lumii, în care, deloc întâmplător, el are și rolul de narator, relatând totul la persoana întâi… Un roman ce pune accentul, exact atunci când te aștepți mai puțin, pe micile miracole de fiecare zi, cele care ne salvează și ne dau puterea de a crede în Bine. Tocmai de aceea, la un moment dat, Markus decide să aștearnă totul pe hârtie, la început pentru Maestrul K, apoi pentru toți cei care vor citi acele pagini. Deci, hotărăște să scrie, să-și spună povestea, chiar dacă e conștient de dificultatea acestei inițiative și de problemele pe care le va întâmpina. Așa că își cere dinainte iertare pentru greșelile și repetițiile ori suprapunerile de evenimente care pot să apară în relatarea sa, însă afirmă că e decis să continue și să-și ducă și acest plan până la capăt, convins că și prin acest demers poate oferi ceva celor din jur și îi poate ajuta pe cei care, la un moment dat, ar putea fi în aceeași situație ca el: „Dumneavoastră vă vorbesc. Dumneavoastră vă scriu, celei mai prețioase ființe din lumea mea. Iertați-mi greșelile, repetițiile, cuvintele lăudăroase ori prea strâmte, ori nelalocul lor. M-am prins târziu cum e cu limba asta…”

   Monique Proulx, Dă noaptea deoparte, traducere și note de Rodica Baconsky și Alina Pelea, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023.