Presa
Războiul sfârșitului lumii” de Mario Vargas Llosa – un război apocaliptic
feb.
„Războiul sfârșitului lumii” (1981) , marele roman al lui Mario Vargas Llosa reprezintă (și) încercarea acestuia de a oferi cititorului o altă versiune – o altfel de versiune – cu privire la evenimentele tragice petrecute la Canudos, în Brazilia, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Veritabilă „crimă împotriva alterității”, așa cum au numit-o exegeții recenți (1), reprimarea sângeroasă a mișcării yagunzilor reprezintă și răspunsul dat de populația derutată (și căreia nu i se explicase ce înseamnă „ordinea și progresul” înscrise pe drapelul brazilian) unor conducători lipsiți de vreo legătură reală cu oamenii în fruntea cărora se găseau. […]
Relatând confruntările armate din timpul Războiului din Canudos, evenimentul istoric care a marcat Brazilia la sfârșitul secolului al XIX-lea, și descriind pe de o parte o galerie extraordinară de personaje, iar pe de alta, o serie de întâmplări (unele dintre ele atestate de documentele epocii) care le configurează destinele, Mario Vargas Llosa a reușit ca în monumentalul său roman să sugereze atât sfârșitul unei epoci (foarte bine determinate din punct de vedere socio-istoric), cât și, simbolic vorbind, al istoriei însăși – ori, dacă nu, cel puțin al ideologiilor care au însuflețit o anumită perioadă din trecutul Braziliei. În același timp, romanul include numeroase meditații cu privire la rolul și semnificațiile ficțiunii în raport cu existența umană, dar și la locul intelectualului într-o societate dominată de violență, în încercarea sa mereu reluată de a da un sens marii Istorii. Textul demonstrează forța literaturii și, în egală măsură, încrederea în literatură pe care scriitorul peruan a reușit întotdeauna să și-o păstreze.
Interesant este însă că, oricât e de convins de valoarea literaturii, chiar și în cele mai zbuciumate epoci, Vargas Llosa se inspiră din istorie, evidențiind încă o dată responsabilitatea pe care autorii latino-americani o au față de realitatea pe care o reprezintă și din mijlocul căreia s-au ridicat. Elaborarea „Războiului sfârșitului lumii” corespunde, în linii mari, cu schimbarea de optică evidentă în cazul lui Mario Vargas Llosa, care, după o etapă de simpatie și încredere, chiar de euforie față de Revoluția Cubaneză, se îndreaptă spre o poziție neo-liberală pe care și-a păstrat-o de atunci. Dezamăgirea lui față de utopia politică a socialismului se reflectă, așadar, și în evoluția creației sale, scriitorul afirmând că, „deși nu am nimic împotriva ficțiunilor, există unele care afectează existența umană și reprezintă chiar un izvor al violenței.” Relația complicată dintre literatură și istorie, dar și între literatură și politică, așa cum e ea reflectată de ideologiile dominante ale unei anumite epoci a reprezentat întotdeauna o preocupare de seamă a scriitorului peruan, iar opera sa narativă, adesea intenționat centrată asupra unor teme sau subiecte istorice, aduce în discuție punctele nevralgice ale istoriei, pentru a sublinia necesitatea raționalismului și a gândirii critice în orice circumstanțe. Aparent paradoxal, în acest mare roman (considerat capodopera ce demonstrează delina maturitate a prozei latino-americane și cea mai mare realizare a lui Vargas Llosa), autorul meditează, direct și indirect, asupra rolului literaturii în ceea ce privește evidențierea lipsei de logică și de rațiune a istoriei în ansamblul său.
Apărută în 1981, cartea e expresia eforturilor autorului de a elabora un veritabil roman total(izator), și rezultatul unui proces de creație întins pe aproape un deceniu. Astfel, în anul 1972, regizorul brazilian Rui Guerra i-a solicitat lui Mario Vargas Llosa colaborarea la un proiect de anvergură, constând în realizarea unei pelicule despre Războiul din Canudos, pentru care scriitorul ar fi urmat să elaboreze scenariul. Revolta populară nelipsită de accente mesianice a locuitorilor din nord-estul defavorizat al Braziliei care a necesitat nu una, ci patru expediții militare pentru a fi înfrântă a suscitat întotdeauna un viu interes în Brazilia și în întreaga Americă Latină, iar Vargas Llosa s-a implicat cu entuziasm în proiectul care, însă, în paranteză fie spus, nu se va realiza niciodată. În plus, după cum a observat José Miguel Oviedo, „Războiul sfârșitului lumii” reprezintă prima deplasare a interesului autorului către un alt spațiu cultural, el părăsind, acum, natalul Peru sau experiențele personale și îndreptându-și atenția către Brazilia și către domeniul larg al istoriei continentului sud american. […]
„În istoria de la Canudos am fost convins că descopăr o adevărată sinteză a istoriei țărilor noastre, mai precis, istoria fanatismului nostru, a clipelor noastre de intransigență și a ideologiilor care ne-au influențat, care au anulat comunicarea dintre noi și care au atins nu o dată pragul absurdului, ducând la inimaginabile masacre”, spunea Mario Vargas Llosa în încercarea de a explica, fie și parțial, aplecarea spre acest eveniment important al istoriei latino-americane și momentul care, practic, a consacrat intrarea extrem de violentă a Braziliei în epoca numită, în sens larg, modernă. Deloc întâmplător, vorbind, la un moment dat, despre eșecul uneia dintre expedițiile militare contra yagunzilor, Galileo Gall, unul dintre personajele romanului, afirmă: „Evul Mediu încă mai trăiește aici. – Împotriva lui luptăm”, îi răspunde Epaminondas Gonçalves, directorul publicației Jornal de Noticias, „de aceea vrem să modernizăm țara asta.” De altfel, tensiunile dintre arhaic și modern, mai precis spus, dintre variatele modalități de concepere și percepere a acestor concepte străbat „Războiul sfârșitului lumii” de la un capăt la celălalt. […]
Evenimentul central al narațiunii e, desigur, „războiul sfârșitului lumii”, confruntarea între forțe deloc dispuse să cedeze și care vor constitui sisteme de semnificație opuse: țărani împotriva militarilor, fanatici religioși și politicieni versatili, fiecare vrând să imprime o anumită direcție în dezvoltarea viitoare a Braziliei, dar neezitând să manipuleze gândirea celor implicați în conflict și, adesea, să distorsioneze adevărul pentru ca acesta (transformat din concept ideal în ideologie de moment!) să servească propriilor lor scopuri. Textul lui Vargas Llosa se constituie din numeroase narațiuni semi-independente, centrate în jurul figurilor esențiale ale romanului: Antonio Sfătuitorul și cei care-l urmează, pe de o parte, și politicianul Epaminondas Gonçalves plus colonelul Moreira César, pe de alta. În fiecare tabără sunt, apoi, mai multe figuri menite a sublinia linia ideologică sau a prefigura acțiunile întreprinse de cele două părți implicate în conflict, dar și personaje oarecum marginale sau, în orice caz, greu de inclus definitiv în vreuna din tabere, precum anarhistul Galileo Gall, ziaristul miop sau Baronul de Cañabrava, cu toții meditând asupra evenimentelor pe măsură ce acestea se desfășoară. Cele patru secțiuni în care e împărțit romanul vor oferi, prin urmare, o perspectivă diferită asupra întâmplărilor: în prima parte se relatează adunarea oamenilor pe care îi va conduce Sfătuitorul și deplasarea, apoi stabilirea lor la Canudos; în cea de-a doua, elaborarea de către Partidul Republican a unei strategii menite să descurajeze rebelii; în a treia e prezentată campania militară în sine; iar în ultima, cititorul are în față un adevărat comentariu retrospectiv cu rol de concluzie simbolică a romanului (și a evenimentelor prezentate) sub forma unui dialog între două dintre personajele importante ale cărții.
Pentru a fi convingător în demersul său, autorul istorisește modul în care Antonio Sfătuitorul ajunge să fie urmat de tot mai mulți oameni sărmani din orașele mici din „sertón” și mai ales creșterea exponențială a numărului acestora după marea secetă din anul 1877, pentru ca, în cele din urmă, să fie cu toții implicați în confruntarea cu forțele armate trimise de Guvern pentru a restabili ordinea la Canudos. Fundalul pe care au loc toate acestea e metamorfoza Braziliei însăși, care schimbă, în anul 1889, forma de guvernământ, trecând de la monarhie la republică, trecând prin etapa (care, de asemenea, a produs mari frământări sociale!) abolirii sclaviei, în 1888. Iar dacă forțele sociale progresiste (reprezentate mai ales de politicieni și de armată) au considerat că toate acestea sunt pași însemnați înspre modernitate, absolut necesari pentru o Brazilie care, până atunci, fusese preponderent rurală și subdezvoltată, țăranii și locuitorii orășelelor sărace, aflați, în mare măsură, în sfera de influență a unor conducători religioși nostalgici, pentru care trecutul era veritabila epocă de aur a țării, au fost ușor determinați să vadă în toate aceste aspecte ale unei epoci moderne semnele sfârșitului lumii și să se teamă de guvernele care urmăreau secularizarea averilor mănăstirești sau impunerea unui sistem omogen de taxe și impozite. Cartea lui Vargas Llosa include și numeroase aluzii la tensiunile determinate de mutarea vechii capitale de la Bahia, dar autorul nu rămâne cantonat la domeniul luptelor politice și al tensiunilor ideologice dintre partide, ci se concentrează asupra revoltei populare de anvergură de la Canudos, depășind, în acest fel, cadrul strict al politicii de clasă.
Sfătuitorul este cel care oferă oamenilor de pe podișurile înalte din nordul Braziliei perspectiva unei existențe diferite, într-o lume mai bună, întemeiată pe principiile creștine consacrate de Biblie. Asemenea, până la un punct, predicatorilor din timpurile străvechi, acesta își transmite mesajul propovăduind în mijlocul comunităților defavorizate, împodobindu-și discursurile cu accente și imagini mesianice voite, pentru a fi mai ușor receptat și acceptat într-un mediu format mai cu seamă din persoane lipsite de educație – e vorba despre foști sclavi, foști deținuți, preoți excomunicați, infirmi și bătrâni respinși de familie și de societate, copii de pripas, care nu-și găsiseră locul în comunitățile catolice ale regiunii nord-estice a Braziliei și care alcătuiau, deci, o imensă periferie, ignorată de societate. Numai că, dată fiind lipsa lor de știință de carte, oamenii aceștia nu au avut niciodată acces la textul biblic propriu-zis, prin urmare se vor mulțumi și vor primi de-a gata ideile lui Antonio Sfătuitorul, convinși fiind că el le spune întotdeauna ceea ce scrie în cartea sfântă, în vreme ce, în realitate, acesta interpreta în felul său respectivul text. Distorisionările voite, oralitatea, simplificările parabolelor și explicațiile forțate caracterizează intervențiile Sfătuitorului, însă yagunzii nu au cum să facă distincția între adevărul spuselor acestuia și adevărul biblic, aici intervenind ironia lui Mario Vargas Llosa și subtextul pe care autorul îl construiește pe parcursul romanului său.
Violența care va domina întreaga lume descrisă și mai ales contextul sângeros al confruntărilor dintre yagunzi și forțele republicane e determinată, așadar, și de modul în care realitatea le-a fost prezentată acestor oameni simpli, trecută fiind, mereu, prin filtrul înțelegerii și alegerilor personale ale Sfătuitorului, deci, ale unui intermediar. Paradoxul evident pentru cititorii și criticii latino-americani tocmai aici e de găsit, căci, din epoca Conquistei, armatele (implicate în acțiunile de represiune din Lumea Nouă) fuseseră călăuzite de ideile catolice (reinterpretate…), pe când, acum, cel care reinterpretează dogma catolică e tocmai cel care conduce gruparea opusă armatei guvernamentale (susținută de Statul Brazilian și catolică prin definiție!). „Tensiunea paradoxului” despre care vorbeam în cazul lui José Donoso funcționează, deci, și la nivelul acestui roman al lui Mario Vargas Llosa, evidențiind frământările din cadrul unui univers uman imposibil de prins în formule simplificatoare sau schematice. Ideile cu privire la civilizație și progres sunt fundamental diferite în cazul celor două forțe care se înfruntă în „Războiul sfârșitului lumii”, căci progresul reprezentat de armata regulată susține civilizația modernității, însă aceasta e incompatibilă cu viziunea despre progres a yagunzilor (inspirată de ideile Sfătuitorului), care interpretează civilizația drept o reîntoarcere totală la valorile creștinismului începuturilor (Republica e, pentru ei, Antihristul pe pământ etc.). Tensiunile dintre centru și periferie se ascut, conflictul și finalul tragic devenind, practic, inevitabile într-un asemenea context.
Note
1. Carlos Hernández Tello, „La guerra del fin del mundo de Mario Vargas Llosa. Narración de un crimen contra la alteridad”, Proyecto Patrimonio de Chile, 2015, p. 7.