**

Prefață

Katarina Marinčič. Arta romanului 

Care ar putea să fie legătura între Heinrich Schliemann și Karl May? Și, oare, ar fi posibil  să se stabilească vreo conexiune între aceștia și șeful serviciilor secrete dintr-o țară al cărei  nume nu este menționat explicit, dar care seamănă perfect cu generalul Pacepa? Răspunsul la  aceste întrebări (dar, fără îndoială, și la altele!) pare a fi doar una dintre mizele romanului Din  spusele lor (Po njihovih besedah), al scriitoarei slovene Katarina Marinčič. Iar la finalul lecturii,  cititorul va înțelege că, de fapt, nu răspunsurile propriu-zise sunt cele mai importante, ci  dimpotrivă, e de reținut tocmai efortul autoarei de a formula, subtextual și aluziv, o serie de  interogații ce vizează marile neliniști ale lumii zilelor noastre și de a evalua raportul mereu în  schimbare dintre realitate și iluzie, adevăr și ficțiune, aparență și esență.

Apărut în 2014, foarte bine receptat de critica literară și încununat cu prestigiosul Premiu  „Kritiško sito”, acordat de Uniunea Scriitorilor din Slovenia pentru cel mai bun roman al anului,  Din spusele lor provoacă, încă din primele pagini, toate clișeele de gândire și toate modelele  tradiționale de interpretare cu care cititorul contemporan este, din păcate, cam prea obișnuit.  Căci, pe lângă faptul că aduce laolaltă personaje care țin de pura ficțiune și figuri reale, din  epoci și spații culturale diferite, textul acesta are și un foarte accentuat caracter experimental,  mai cu seamă la nivelul formei, fiind compus din trei secțiuni inspirate din scrieri autobiografice.  Iar acestea se întretaie și se oglindesc una în alta, scriitoarea relatând-recompunând, în acest fel,  indirect, povestea lui Heinrich Schliemann, a lui Karl May și a unui general de securitate fugar.  Apropiere aparent nepotrivită, dar care își va demonstra pe de-a-ntregul viabilitatea în plan  estetic. Căci toate aceste trei secvențe narative sunt reunite, simbolic, prin intermediul imaginii  scriitorului ficțional, din perspectiva căruia Katarina Marinčič meditează asupra adevărului  autobiografiei și, pornind de aici, asupra importanței adevărului, privit drept unica șansă de  salvare spirituală pentru o umanitate prea adesea tentată să aleagă, din comoditate, din nepăsare  sau din cauza lipsei (ori inversării) reperelor morale reale, iluzia, minciuna, falsul.

Iată, în acest sens, ce mărturisește în finalul romanului scriitorul: „Uite, draga mea prietenă,  care este punctul meu de vedere. Într-o vară, când am împlinit patruzeci de ani, am intrat în  posesia a trei autobiografii din întâmplare, care nu a fost o întâmplare (am primit cadou aceste  cărți!). Am citit pe o plajă de la Marea Mediterană ceea ce ne-au povestit despre sine Heinrich  Schliemann, Karl May și P. M-am îndrăgostit de ei, mai ales de minciunile lor. (Nu voi spune că  îi leagă minciunile: ar fi prea schematic și, din partea mea, ar fi o dovadă de falsă modestie. Eu  i-am legat între ei, îi unește arbitraritatea mea artistică.)” Extrem de interesantă este, însă, și  mărturisirea Katarinei Marinčič însăși, care, într-o conferință pe care a ținut-o anul trecut, a  vorbit pe larg despre simbolica sa întâlnire cu „un antierou român”, Ion Mihai Pacepa, ale cărui  memorii, Orizonturi roșii, le-a citit cam în aceeași perioadă cu memoriile lui Karl May și  Heinrich Schliemann. Ulterior, toți trei au devenit pesonajele romanului Din spusele lor. Iar la  sfârșitul prelegerii, scriitoarea slovenă a spus: „Una dintre cele mai fermecătoare întâmplări din  viața mea împreună cu cărțile: prima frază din romanul Din spusele lor am scris-o cu mult  înainte să dau peste un vers de brocart al unui mare poet român: Norilor copacii le urzesc  brocarte.” Poetul e, desigur, Tudor Arghezi, iar versul la care se referă Katarina Marinčič face  parte din minunatul poem Niciodată toamna. Iată și începutul romanului ei: „În inima împădurită a unei ţări pe care nu o vom numi, plouă torenţial. Când ploaia se opreşte, lasă în  urmă un ecou lung, risipit printre frunzele care acum, la sfârşit de vară, par de brocart.”  Simbolică întâlnire întru spirit, chiar înainte de a se produce întâlnirea cu textul scris, a  Katarinei Marinčič cu superba expresie poetică argheziană.

Interesant – dar și șocant, cel puțin la prima lectură, mai cu seamă pentru un cititor care  preferă structura mimetic-tradițională a romanului! – este că scriitoarea slovenă utilizează  strategii narative complexe și extrem de elaborate, împletind în mod uluitor firele ficțiunii sale,  pentru a crea un veritabil efect de vertij, întotdeauna, însă, bine controlat. Astfel, unele dintre  fragmentele ce relatează cercetările arheologice ale lui Schliemann, aflat în căutarea cetății  Troia din epopeile homerice, au structura hexametrică, cele avându-l în centru pe Karl May,  cunoscutul autor german de romane de aventuri, iau forma unor reprezentații teatrale, iar  secvențele dedicate generalului de securitate sunt scrise în proză. Perspectiva, punctul de vedere  și vocile narative sunt, astfel, perfect definite și puse în evidență într-un mod extraordinar,  romanul dovedindu-se a fi și un exemplu de polifonie excelent orchestrată.

*

În contextul prozei slovene contemporane, marcate de nume precum Boris Pahor, Drago  Jančar, Evald Flisar sau Goran Vojnović, Katarina Marinčič se individualizează profund și  reușește să-și afirme glasul și stilul proprii, depășind marile obsesii tematice ale conaționalilor săi (ororile lagărelor de concentrare și efectele lor asupra ființei umane, pe care Necropola lui  Pahor le-a descris într-un mod tulburător, sau preocuparea pentru realitățile tragice ale celui de al Doilea Război Mondial, pe care le regăsim, de pildă, în excelentul roman Azi noapte am  văzut-o, al lui Jančar), dar și experimentele sau investigațiile personale ale altora (fie ele jocurile  complicate și spiritul livresc al Observatorului lui Flisar, fie evaluarea în plan interior și social a  consecințelor destrămării fostei Iugoslavii, impresionant prezentate de Vojnović în Iugoslavia,  lumea mea). În loc de așa ceva, în cartea de față, Marinčič elaborează perspective – narative și  simbolice – care se suprapun și își dezvăluie reciproc semnificațiile, pornind, cel puțin la nivel  strict formal de la experiența estetică a romanului iluminist reprezentat de Denis Diderot sau  Laurence Sterne, amestecă stilurile (și genurile), rezultatul fiind un text deopotrivă modern, în  sens istoric (să nu uităm că începuturile romanului modern sunt identificate, de majoritatea  cercetătorilor, în Veacul Luminilor), și postmodern, dacă avem în vedere natura prin excelență  experimentală a romanului, privit ca formă literară deschisă încă din secolul al XVIII-lea și  consacrat ca atare de marii reprezentanți ai postmodernismului care s-au raportat adesea tocmai  la Diderot sau Sterne pentru a-și fundamenta ideile. Deloc întâmplător, aceștia sunt și scriitorii  care susțin, estetic și metaforic, demersul narativ al Katarinei Marinčič, ea însăși specialistă  recunoscută în literatura iluminismului francez, pe care o și predă de câteva decenii la  Universitatea din Ljubljana.

Reușind să trateze cu o extraordinară libertate formele literare consacrate și să adapteze în  mod original formulele de expresie ale autobiografiei, romanul Din spusele lor aduce în prim  plan nu doar noua natură și semnificație a discursului autobiografic (una dintre preocupările de  seamă ale prozatorilor și teoreticienilor zilelor noastre), ci și rolul și locul omului de litere în  lumea contemporană, precum și relația dintre scriitor, operă și cititor. Cititorul implicit, cel ideal,

scriitorul implicat sau conștiința reflexivă devin, în acest fel, teme pe care le regăsim în cartea  aceasta care, pe lângă dimensiunea experimental-livrescă, oferă și imaginea unei noi abordări a  realităților Europei de Est în contextul provocărilor vremurilor în care trăim: „Scriitorul şi-a  imaginat o mulţime de asemenea lucruri, fiindcă nu avea altă soluţie. Nu-l mulţumea nici o  mărturie. Avea senzaţia că noua lui carte trebuia să înceapă într-o pădure. Intuieşte că nu e  suficient, aşa că ar vrea totuşi să vă spună că e vorba de o pădure în sens propriu, nu figurat.”

Născută în 1968, la Ljubljana, într-o familie de intelectuali (tatăl său, cunoscutul prozator  și dramaturg Andrej Hieng, fiind considerat unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai  literaturii și teatrului din Slovenia), Katarina Marinčič nu a fost deloc intimidată de faima tatălui, ci a reușit să-și găsească rapid vocația, afirmându-se de timpuriu, căci a publicat primul roman,  Tereza, în anul 1989. Cartea aceasta a propulsat-o dintr-o dată pe foarte tânăra scriitoare în  prim-planul spațiului cultural sloven, iar creațiile sale ulterioare, romane sau nuvele (Rožni vrt /  Grădina de flori – 1992, Prikrita harmonija / Armonia ascunsă – 2001, O treh / Trei – 2005), au  confirmat un talent de excepție, intuiții artistice extraordinare, precum și o rară capacitate de  diversificare a formulelor expresive. De altfel, romanul din 2001 și volumul de nuvele Trei i-au  și adus cele mai importante premii literare ale Sloveniei, Premiul Kresnik, respectiv Premiul  Fabula, o parte dintre aceste texte fiind deja traduse în engleză, franceză, germană, spaniolă și  portugheză. Specializată în franceză și engleză, doctor în literatură franceză din 2001 (cu o teză  despre rolul digresiunii în opera lui Balzac), Katarina Marinčič ține cursuri de literatură franceză  la Universitatea din Ljubljana și e o prezență activă în viața culturală a țării natale.

Considerată o autoare de o sensibilitate de-a dreptul proustiană, apreciată pentru atenția  acordată detaliilor și, deopotrivă, pentru stilul aparte, scriitoarea slovenă a demonstrat, în  întreaga sa creație, și o predilecție pentru tema istoriei. De pildă, evenimentele din Armonia  ascunsă se petrec în epoca Primului Război Mondial, iar nuvelele incluse în volumul Trei sunt  plasate în diferite perioade istorice. Însă nu avem de-a face cu creionarea unui simplu cadru ori  cu un fundal de desfășurare a întâmplărilor, câtă vreme de fiecare dată Katarina Marinčič  experimentează la nivelul structurii consacrate a narațiunii istorice tradiționale și, mai mult  decât atât, ceea ce o interesează mereu nu este Marea Istorie și nici efectele acesteia asupra  existenței umane, ci istoriile intime ale personajelor pe care le creează, plus istoria (ascunsă sau  publică) a fiecăruia în parte.

Tereza, romanul de debut, impune deja, cu claritate, majoritatea elementelor care ulterior îi  vor caracteriza poetica: un limbaj specific, deopotrivă natural și șlefuit cu măiestrie, interesul  pentru amănuntele aparent neînsemnate din existența personajelor, dar care se vor dovedi  definitorii pentru evoluția acestora, subtila analiză psihologică și jocul perspectivelor narative și  al punctelor de vedere, capacitatea de a utiliza resursele umorului și ale ironiei, dar și arta de a  surprinde tragismul condiției umane, fie el și ascuns uneori în spatele convenției sociale sau al  comicului de situație. Toate acestea vor apărea în romanele și nuvelele publicate ulterior, iar  dacă unii cititori au fost tentați să-i aprecieze opera mai degrabă pentru acea pulsație a vieții ce  se presimte de fiecare dată în spatele celor mai obișnuite întâmplări sau personaje, alții au  descoperit în cărțile sale o structură excelent pusă la punct, mizând mult pe epiloguri sau  prologuri (în primul ei roman sunt nu mai puțin de trei prologuri și un epilog!), pe forma  epistolară sau pe notele și observațiile unui narator care, alegând să rămână exterior și detașat,  nu e deloc străin de realitățile ori de semnificațiile faptelor relatate. Așa se întâmplă și în Din  spusele lor, unde ansamblul narativ e complicat și prin combinația genurilor și epocilor istorice  despre care am amintit anterior. În plus, aici, personajele intră rar în contact unele cu celelalte  sau, mai exact spus, legătura lor se stabilește indirect, fie prin intermediul monologurilor  interioare, fie prin prisma preocupării scriitorului ficțional pentru discutarea noilor raporturi  dintre adevăr și iluzie: „Ce caraghios”, îşi zice Pavel. „Mai caraghios decât orice aş fi putut eu  imagina. Poveştile adevărate ne pot devora dacă nu suntem atenţi”.

Tereza e (și) un foarte bun roman de familie, evidențiind un tip de personaj feminin care  până atunci fusese absent din literatura slovenă (care prefera protagoniste gata mereu să se  sacrifice pentru binele celor din jur), de natură să șocheze cititorul aplecat spre tradiție, dar și să  determine o meditație amară asupra tuturor rolurilor feminine acceptate până atunci în societate.  Așadar, nevoia de a experimenta la nivelul construcției personajului e evidentă la Katarina  Marinčič încă de la debut. Romanul următor, Grădina de flori, citit de o parte a criticii literare  ca o veritabilă parodie a literaturii sentimentale din veacul al XVIII-lea (sau chiar ca o  autoparodie, dacă ne raportăm la Tereza!), aduce în plus și numeroase strategii ale ironiei – care,  deși fuseseră deja exersate, își găsesc abia acum adevărata dezvoltare și rezolvare estetică. În  egală măsură, descoperim în acest roman subtile pagini de analiză psihologică, adâncurile  sufletului omenesc fiind sondate cu o extraordinară înțelegere, dar și cu o intuiție artistică  remarcabilă. Scriitoarea se apleacă din nou asupra unor situații cotidiene, descrie atmosfera de

familie, dar face asta doar pentru a descoperi și a exprima, dincolo de particular, universalul, și  pentru ca textul ei să dobândească, astfel, o dimensiune superioară în plan estetic. Nu o dată,  lumea ficțională creată pare a fi surprinsă într-un punct de criză, dincolo de care cititorul va fi  martorul declinului, autoarea mișcându-se cu o neașteptată siguranță și pe tărâmul unor  universuri romanești crepusculare, descriind personaje lipsite de speranță sau prinse pentru  totdeauna în capcana evenimentelor istorice de care nu reușesc să se desprindă, pentru a-și trăi,  realmente, viața. Nu întâmplător, de-a lungul textului vor fi reluate de mai multe ori aceleași  fapte sau întâmplări, însă prezentate din puncte de vedere diverse, din perspective diferite, ca  pentru a pregăti terenul pentru îndrăznețul demers din romanul Din spusele lor și pentru  polifonia pe care o descoperim aici.

Ceea ce unește toate creațiile Katarinei Marinčič și dă consistență operei sale privite în  ansamblu este modul în care autoarea se raportează la istorie, nivelul tematic fiind dublat, în  permanență, de experimentul la nivel formal, de stilul din ce în ce mai elaborat pe care îl  descoperim în textele deplinei sale maturități și care e evident mai ales în Din spusele lor. Aici,  linearitatea narativă tradițională e complet dislocată și, chiar mai mult, e provocată la tot pasul  de jocul perspectivelor și al personajelor istorice reale, puse mereu alături de creații ficționale.  Tehnica digresiunii, deprinsă de scriitoare de la iluștrii săi predecesori englezi și francezi va face  deliciul cititorilor mai puțin preocupați de subiectul propriu-zis și va dezvălui resorturile  nebănuite ale artei romanești a Katarinei Marinčič. Amintirile, gândurile ascunse, speranțele și  idealurile personajelor sale sunt, astfel, convocate simbolic pentru a crea imaginea unei lumi  aflate mereu în mișcare și transformare, și în care totul poate fi (trebuie să fie!) permanent re gândit, re-configurat, re-evaluat. În acest fel, autoarea slovenă sondează și adâncimile sufletului  omenesc, punând omul în centrul unui univers istoric în care e silit să-și găsească, în fiecare  moment al existenței, punctele de reper potrivite. De aici provine și apetența sa pentru detaliu,  nu o dată pentru detaliul pitoresc, pentru aspectele neobișnuite sau inexplicabile, scriitoarea  fiind convinsă că tocmai acestea pot determina, în anumite condiții, marile elanuri, pasiuni și  decizii ale personajelor sale sau pot schimba chiar cursul istoriei.

Sentimentul izolării, singurătatea, dificultatea comunicării și relațiile interumane dificile  sunt alte elemente pe care le regăsim de-a lungul romanului de față, iar ele sunt completate de  tendința de a ironiza ori chiar de a caricaturiza pe care Katarina Marinčič le utiliza deja în  Gradina de flori. Cu toate acestea, nu totul poate fi ironizat, căci ceea ce salvează personajele –

nu doar pe cele din romanul Din spusele lor, ci din întreaga sa creație – e iubirea, în multiplele  sale forme și manifestări. Fie pentru o ființă umană, fie pentru o idee care animă la un moment  dat sufletul unui protagonist, iubirea are darul de a oferi șansa unei spirituale renașteri și a unei  reîntemeieri a lumii, chiar și în cele mai aparent nefavorabile circumstanțe. Și chiar dacă nu  întotdeauna șansa aceasta e fructificată, rămâne de reținut aspirația personajelor de a fi mai mult  decât par și, mai cu seamă, de a-și recâștiga umanitatea profundă pe care, în unele momente, se  tem ori sunt chiar convinse că au pierdut-o.

Imaginea artistului, a scriitorului, conștiința vie și lucidă a epocii sale, străbate creația  Katarinei Marinčič și devine o adevărată preocupare odată cu romanul Armonia ascunsă, chiar  dacă aici avem de-a face (și) cu semnificațiile temei ratării în artă și a eșecului în plan estetic. Și,  cu toate că acțiunea cărții are loc în epoca Primului Război Mondial, autoarea nu acordă o  importanță capitală marilor evenimente istorice, ci se apleacă asupra personajelor pe care le  creează ea însăși, cu o ușurință remarcabilă, înregistrându-le cu atenție gândurile, aspirațiile și  sentimentele. Unul dintre procedeele utilizate frecvent e și comentariul naratorului omniscient,  pus uneori între paranteze, pentru a-i fi subliniată, astfel, importanța – dar și detașarea față de  implicarea afectivă a personajelor. Jocul cu perspectivele narative completează ansamblul,  pregătind calea spre Din spusele lor. Comentariile auctoriale, digresiunile, amânările controlate  și relația mereu fluidă a textului cu cititorul reprezintă aspecte pe care Katarina Marinčič le  șlefuiește cu tot mai multă atenție, elaborând un stil din ce mai rafinat și perfecționându-și  nivelurile și planurile narative. Nu puțini critici literari au considerat că exact aici își are  originea dimensiunea polifonică atât de bine realizată din Po njihovih besedah, și că tot de aici

ar decurge complexa structură formală și de conținut ce caracterizează acest roman, cel mai  recent pe care l-a publicat scriitoarea slovenă.

În Din spusele lor, epocile istorice și existențele (ficționale ale) personajelor converg în  prezentul scriiturii. Conștiința scriitorului aduce alături, de pildă, momente din viața lui  Schliemann (episoade ale copilăriei sale, ale iubirii adolescentine pentru Minna, dar și ale  complicațiilor sale sentimentale și profesionale de mai târziu), detalii ale biografiei lui Karl May,

căutările sale în plan artistic, cu modul în care acestea sunt receptate în contemporaneitate. Se  cuvine să remarcăm și lungile indicații regizorale cu care Katarina Marinčič își completează  aceste secvențe textuale, în cazul scriitorului german: „Dr. MAY stă picior peste picior,  povesteşte agitând elegant mâna dreaptă, la care îi străluceşte un inel cu o piatră verde sau  neagră: Universul meu de copil era alcătuit în totalitate din cuvinte, nu am avut nimic altceva,  am avut însă cuvinte în număr nelimitat. Când am ajuns să văd imagini, îmi însuşisem deja  demult toate expresiile necesare. Şi astfel, de la o vreme, oamenii au observat la mine o  capacitate uimitoare de a vorbi şi de a scrie în mod clar, dar şi plăcut. (Conspirativ.) Ştiţi,  cuvintele nu fac parte din lumea exterioară. Cuvintele sunt fiicele nopţii care stăpâneşte peste  sufletul omului. – Aşa! Ţi-a reuşit, ai zis-o cum trebuie!”, exclamă Pavel. „Karl, cuvintele te-au  salvat, nu măştile de pe faţă şi nici teribilismul!”

Ironia perfect dozată, încă o dovadă a erudiției scriitoarei slovene, contribuie la  configurarea atmosferei specifice a romanului de față, așa cum se întâmpla, de altfel, și în  creațiile sale anterioare. Deloc paradoxal, în acest context, este și faptul că tocmai prin  intermediul ironiei Katarina Marinčič realizează o contrapondere simbolică la fragmentarismul  ce pare a domina, pe alocuri, textul, precum și la jocul perspectivelor narative și al limbajelor  complexe din care e împletit romanul: „Dar nu a venit încă rândul episodului cu teribilismul lui  Karl. Trebuie încheiată scena care a rămas oarecum suspendată…” Prin asemenea mijloace  artistice, interpretările de care poate avea parte cartea aceasta sunt păstrate permanent într-un  orizont al deschiderii, iar multitudinea lecturilor, la fel ca și diversitatea lectorilor, se dovedesc a  fi marile intuiții ale scriitoarei.

Însă Katarina Marinčič aduce în prim plan și sugestia, ea preferând ca de multe ori să nu  ofere cititorului descrieri propriu zise ale faptelor personajelor sau ale evenimentelor care le  marchează existența ori biografia, ci doar să sugereze, să construiască un adevărat sistem de  aluzii (fie livrești, fie metaforice), iar în acest fel cititorul are senzația că se găsește, câteodată, în  fața unui veritabil labirint. Un labirint simbolic sau, privit din alte perspective, unul al istoriei  (nu neapărat, însă, și unul istoric!), câtă vreme în viziunea scriitoarei slovene istoria reprezintă  combinația complexă a marilor evenimente cu momentele personale esențiale din viața fiecărei  ființe umane, doar în acest fel putând rezulta atmosfera atât de specifică prozei sale. Căci  Katarina Marinčič este și o extraordinară creatoare de atmosferă, uneori realizată în doar câteva  paragrafe sau în rapide schimburi de replici ale personajelor. Iar istoria pe care o regăsim în  romanele sale e un extraordinar mozaic, format din toate istoriile personale ale protagoniștilor și,  deloc în ultimul rând, din istorisirile lor, cele care recompun trecutul, înregistrându-l și  transformându-l, prin recursul la cuvânt, în fapt estetic. Pluralitatea perspectivelor pe care le  regăsim în romanul Din spusele lor reprezintă, așadar, în egală măsură, și pluralitatea istoriilor  menite a alcătui singura mare istorie capabilă să mărturisească unicul adevăr întotdeauna valabil  – acela al artei.

Rodica Grigore