Teatru (Omul cu chitara. Rambuku. Eu sunt vântul)

Scriitorul norvegian Jon Fosse a luat, în 2023, Nobelul pentru Literatură. Dramaturgia sa este axată pe conflictele interioare ale personajelor, pe dramele lor care se răsfrâng în oglinda tot mai fisurată a societății actuale. De asemenea, tot în piesele sale, scurtcircuitarea permanentă a limbajului cotidian, dar și a celui emoțional, pune într-o lumină crepusculară cunoașterea de sine sau a celuilalt, experiențele, trăirile sau anumite gesturi aparent banale. Elementele amintite se regăsesc, sub forma unor monologuri răvășitoare sau a unor dialoguri destul de fracturate, și în cele trei piese: Omul cu chitara, Rambuku sau Eu sunt vântul, adunate într-un volum aflat în traducerea Dariei Ioan și lansat în cadrul ediției recente a Festivalului Internațional de Carte Transilvania de la Cluj.

Teatrul acestuia este apropiat de absurdul existențial, întâlnit și la Samuel Beckett, Harold Pinter sau Eugène Ionesco. Însă limbajul, în textele lui Fosse, atrage atenția prin concentrarea replicilor, unele formate chiar și dintr-un cuvânt, care oferă o anduranță dinamică mărturisirilor. Apoi, prin dislocarea sintactică a enunțurilor, prin rupturile firului confesiv, prin ambiguizarea anumitor trăiri sau gânduri, se generează o tensiune permanentă, atât a semnificatului, cât și a semnificantului. În Omul cu chitara este vorba despre un cântăreț stradal, care își începe monologul după o zi de activitate artistică, destul de solicitantă. Acesta, cântând, îi întâmpină zilnic pe trecătorii unei stații de metrou destul de aglomerate. Aflăm, astfel, din monologul lui, impetuos ca ritm verbal, fluid și incert pe alocuri, că activitatea sa pare frecvent cuprinsă de iedera blazării, căpătând o rutină tot mai cenușie, mai exasperantă. Motivul amărăciunii sale este generat de înstrăinarea, de alienarea pe care le resimte constant în relația cu soția sau cu fiul acestora. Oferind doar detalii ale acestei drame, suficiente și necesare pentru a crea o anumită atmosferă de angoasă și fragilitate umană, limbajul se derulează într-un ritm trepidant, amețitor, uneori chiar psihedelic. Cuvintele rostite redau, în ritmul unui dicteu automat, fluxul discontinuu al gândurilor, al emoțiilor personajului: ,,Trebuie să renunț/ Cred că n-am fost de niciun folos/ și acum cred că trebuie să renunț (Stă și se uită la chitară, începe să fredoneze, încearcă să mai cânte și la chitară, cu patru corzi) Cred că trebuie să renunț/ Cred că n-ar fi trebuit niciodată să vin/ în locul ăsta/ departe în nord/ Dar am făcut-o știi./ Și apoi l-am avut pe fiul meu/ Și apoi am stat/ Și acum fiului meu îi este/ atât de rușine cu mine“ (pp. 31-32). De asemenea, didascaliile proiectează sugestiv gesturi-radiografii ale condiției acestuia, aceea de trubadur al amărăciunii și al distanțării afective.

Limbajul celor două personaje aflate pe o ambarcațiune, în pustietatea apelor mării, din Eu sunt vântul, ultima piesă a volumului, devine și mai suplu, mai încifrat parcă în sensul obscurizării mesajului. Replicile reușesc să devoaleze doar arhitectura înnegurată a unei stări, a unui sentiment, a unei idei, neglijând sau chiar anulând claritatea poveștii, elementul coerent al acesteia. Decorul marin, încărcat și el de un iz crepuscular, devine imaginea unei singurătăți endemice, cotropitoare. Cum peisajul și limbajul reușesc să fluidizeze granițe dintre concret și abstract, dintre realitate și vis, trăirile devin tot mai abisale, pe măsură ce adâncesc prăpastia dintre coerență și incoerență, dintre stabil și instabil, în viețile amare ale celor doi însingurați.

Dramaturgul reușește să creeze, astfel, un teatru de atmosferă, în ideea în care evenimențialul concret, aproape în fiecare text, trece oarecum într-un plan secund. Ceea ce, până la urmă, contează sunt consecințele senzoriale ale acestor fapte, care redau o picturalitate difuză și confuză a naturii umane ca un conglomerat de paradoxuri și răspântii incerte. De pildă, în penultima piesă, Rambuku, o variantă a celebrei Așteptându-l pe Godot, două personaje, un el și o ea, se află într-un spațiu vag precizat, în așteptarea plecării spre un teritoriu care poartă numele de Rambuku și care promite o existență mult mai comodă, chiar utopic-misterioasă, față de cea oferită de momentul sau de spațiul actual. Însă, pe măsură ce pătrundem în miezul piesei, personajul masculin pare acel om fără însușiri, rostind jumătăți de replici, multe nonsensuri, comportându-se de parcă ar fi un robot. Replicile femeii, în schimb, sunt caracterizate de aceeași frenezie joculară, uneori abstractă, ajungând cu propriile ei cuvinte sau gânduri până în preajma unor limite ale coerenței sau logicii verbale. Iar, la un moment dat, se produce, din nou, scurtcircuitarea oricăror semnificații, emoții, mesaje, fapt care plasează personajele în miezul arzător al absurdului: ,,Te bucuri că vine Rambuku/ că vei pleca/ departe de aici/…dragul de tine/ ai fost tot mereu/ da atât de statornic/ atât de (pauză destul de scurtă) da/ (pauză destul de scurtă) dar e mult de atunci (pauză destul de scurtă) e foarte mult de atunci (pauză destul de scurtă) nu mai există/ așa că de ce să ne gândim la asta (pauză destul de scurtă) nu (pauză) nu eu (se întrerupe) nu eu (se întrerupe) eu trebuie eu (se întrerupe) și tu stai acolo (pauză destul de scurtă) E greșit (pauză destul de scurtă) Eu trebuie să fiu cea care am fost (pauză destul de scurtă) eu nu pot eu trebuie să fiu“ (pp. 81-83) Continuând acest joc lingvistic, alert și tot mai enigmatic, femeia ne dezvăluie, mai departe în piesă, că acest Rambuku ar fi, pe rând, spațiu, entitate sau personaj cu o aură princiară, încărcată de mister și de miraj. El proiectează asupra imaginației femeii o fascinație plină de morb thanatic.

Inadaptați din punct de vedere social sau erotic, exploratori ai propriilor abisuri interioare, personajele reușesc să treacă de pe scena teatrului pe scena memoriei fiecărui cititor. Astfel, teatrul lui Fosse, în care aproape orice element cotidian este dominat de umbre și fisuri, iar orice personalitate poate deveni epicentrul unor seisme senzoriale sau identitare, se înrudește cu cel al lui Ibsen sau al lui Strindberg.