Anul de sticlă

Eu cred că prima notă distinctivă a poeziei din Anul de sticlă este limpezimea, claritatea, transparența. O limpezime care apropie versul de o spunere firească, fără tot felul de ghemuri sintactice. Însă, această limpezime de lentilă este doar o capcană, căci, sub limpezimea rostirii, constați asta pe măsură ce te cufunzi în lectura poemelor, la un moment dat, înțelesurile se tulbură, se învolburează. Imaginația poetului devine tiranică, anulează toate reperele, le dereglează: susul devine jos, geografiile se stabilesc după alte criterii („Floarea soarelui e un hotar, de la ea încolo se face frig” sau „Patruzeci de zile a mers/ până s-a terminat întunericul”). Nilul este cel care urcă pe Nil în sus, ca să se înalțe la cer, turmele se aruncă în prăpastie etc. În paranteză fie spus, imaginea cerului pe care, în loc de nori, plutesc turme de oi, măgari, câini, este copleșitoare. După cum copleșitoare sunt și imaginile pietrei care, aruncată în aer, continuă să se înalțe până dispare piatra din ea sau a timpului care curge prin univers până rămâne singur. După ce prin poemele tale bântuie astfel de viziuni de mare poet, sigur că ești „inconfundabil”!

Ion Mureşan

Un an de sticlă e un an voce, o rostire încărcată de înțelesurile unei existențe, o quijoterie de tristeți și revolte, de lacrimă și ironie, un dans al inteligenței și inimii, oximoron al clarității în care frumusețea limbii stă în despodobirea ei, în harul tăcerii vorbitoare și al paradoxului ființial care lasă existența gravidă de sine însăși.

Un an de sticlă e o poveste despre eterna orbenie a omului de-a nu vedea ceea ce este și rămâne, aici și acolo: „o scânteie necunoscută care arde cu mult înainte”, după zicerea lui René Char. Căreia Marcel Mureșeanu îi răspunde amar: „Ardem,/ iar după aceea nu vom mai avea/ ce aprinde!”.

Horia Bădescu