Carnetul unui Pierde-Ţară

„Paul Diaconescu era în vremea studenţiei un tânăr instruit peste media anturajului său, cu bogate lecturi în special din literatura franceză, asiduu freceventator al lui Montaigne, spiritual, sceptic, casant, cultivând ironia galică, voltairiana. (…) În totul e un constructor clasic Paul Diaconescu, neambiţionat să ne încurce cu dificultăţi tehnice, să ne pună capcane la tot pasul. El, dimpotrivă, ne luminează prevenitor căile cele mai drepte spre edificiul lui epic impunător. Nu se ruşinează, şi bine face, de clasicitate, şi nici de faptul ca ne-a putut oferi o atât de ataşantă lectură, în care te cufunzi ca într-un basm.” (Gabriel Dimisianu, în volumul Lumea Criticului, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000.)

„Experienţa de viaţă se vede imediat în desfăşurarea, ca şi în aspectele psihologice ale nuvelelor sale. Spre deosebire de alţi prozatori care excelează prin subtilitate, dar nu au suficient material să susţină realismul unei povestiri, autorul exploatează în mod inteligent consistente episoade biografice. (…) Nuvelele lui Paul Diaconescu, un scriitor atât de puţin cunoscut, sunt o surpriză foarte plăcută. Asemenea descoperiri fac parte, în fond, din bucuriile cronicii literare.” (Daniel Cristea-Enache, O surpriză, România literară, nr. 39, 2006.)

„Una din ”cărţile de căpătâi” ale ultimilor ani este, pentru autorul rândurilor de faţă, ”Cartea Muierilor” scrisă de un ”suedez” născut în România. (…) Nu-i veţi găsi numele în niciun dicţionar literar din România, deşi este un scriitor român de prima mână, ignorat de critica veche, precum şi de critica ”nouă”. Nu şi de România literară care publică, la rubrica sa ”Actualitatea”, secvenţe minunate din Carnetul unui Pierde-Ţară de Paul Diaconescu.” (C. Stănescu, revista „Cultura”, nr. 30, 4 august 2011.)

„Paul Diaconescu scrie într-o limbă română vie, mustoasă, pe care a cultivat-o cu dragoste filială, cu dor şi speranţă în mulţi ani petrecuţi departe de ţară, în convieţuirea cu alte limbi europene.” (Constantin Vişan, în revista „Luceafărul”, nr. 21, 1999.)