Corvin Caffé. Pseudoroman cu un oltean de… Hunedoara

acă mă gândesc bine, toată viața am fost grăbit!

În liceu, făcând naveta, mă grăbeam să nu pierd autobuzul și să-ntârzii la prima oră, ceea ce însemna scoaterea la lecție, mă grăbeam să nu mă prindă ploaia pe drum și să intru-n clasă, lăsând în urmă desenul ud al pantofilor, să-mi fac temele, mai mult sau mai puțin bine, pentru a avea timp de alte lecturi…, să nu pierd filmul de la 14, la care mă abonasem, fără știrea părinților, să am suficiente note mari, pentru a nu pierde bursa pe care, oricum, am pierdut-o după anul I de școală etc.

În facultate, mă grăbeam să fiu, înaintea profesorului, în sala de curs ori de seminar, displăcându-mi cei care, din diferite motive, își scuzau întârzierea, mă grăbeam să prind un loc în sala de lectură, pentru a primi un anume exemplar al cărții, să iau, printre primii, o lucrare de seminar, având șansa alegerii temei, ori să predau proiectul cerut, cu câteva zile mai devreme, eliberându-mă de sarcina lui!

În producție, nu mai vorbesc! În virtutea aceluiași bun obicei, mă grăbeam și acceptam orice, de la problemele strict profesionale la cele adiacente, precum învățământul ideologic, brigada artistică, gazeta de perete ș.a…, pentru că – așa mi se spunea – eram cel mai tânăr și acest criteriu de selecție la sarcini neremunerate a funcționat mulți ani!