„Să fie oare un blestem/ Că-n suflet port o Mare veșnic zbuciumată/ Care în lutul slab din maluri/ Degeaba roade cu-ale sale valuri/ Căci Centrul niciodată/ Nu-l va găsi, mă tem.” Aceste versuri, scrise cu ani în urmă în Ungaria (Vremea cireșelor amare) ar putea fi ca un fel de motto pentru definirea personalității unui om al căutărilor: cercetător, poet, eseist inspirat cu cerești tâlcuri și pământești învățăminte: Domnul Mihai Florin TALPOȘ. În cărțile sale, ideile constituie puterea spirituală „cea de toate zilele”, dar cu precădere în volumul: „Despre forțele superioare nouă”, Domnul TALPOȘ ne îndeamnă la cugetarea că nu se poate trăi nerezolvând destinul omului și al umanității, problema lui Dumnezeu și a diavolului, a lui Cristos, a răului și binelui a libertății, a fericirii și a credinței în veșnicie, în nepieritor, fără care viața nu are nici un sens. Lumina șerpuiește prin întuneric.
Capitolele despre cunoașterea lui Dumnezeu, aducând multe documente mai noi sau mai vechi, ne dovedesc încă o dată, că omul mărginit, confuz și trufaș nu a reușit încă să se cunoască pe sine ca să poată să-l cunoască pe Dumnezeu (prin iubire). Multe „păreri”, dar adevărul rămâne încă ascuns pentru om. O mare taină care nu știu dacă o vom cunoaște vreodată. Adevărul e absolut, e independent și își este suficient lui însuși. Noi nu suntem decât „parte” și partea nu poate cuprinde „întregul”.
Dorel Vișan
Recenzii
Nu există recenzii până acum.