Dacă labirintul clasic este unul din care ieşi în final, întrucât la intrare stă Ariadna care îţi întinde firul, labirintul postmodern este unul de tip devorant, care fie te aneantizează, fie creşte nebulos în jurul tău, aşa cum se întâmplă în criptoconstrucţiile lui Umberto Eco. Diferenţa e dată de acceptarea sau de repudierea ideii de structură, la care aderăm instinctiv atunci când îl citim pe Mircea Eliade, convinşi fiind că dihotomia sacru – profan reprezintă cheia care deschide în cele din urmă toate intrările posibile. În postmodernism e altfel: edificiul mitic dispune de uşi numeroase, dar cheile au fost înlocuite cu coduri sau formule culturale complexe. Dezlegând prima enigmă, dai apoi de altele, care te atrag într-o reţea combinatorie infinită, deschisă „monstruos” în toate direcţiile. Mitografia clasică e logică, ascetică, fiindcă menirea ei este să reducă pluralul la unicitate, să găsească Centrul. Guvernate de plăcere şi de o subtilă propensiune pentru ludic sau ironie, mitologiile postmoderne cultivă dezinhibat rizomaticul şi marginalităţile plurale, scrutează gnoza „supraoamenilor de laborator”, cercetează tehnoutopiile spaţiului virtual, identifică hackeri şi cyborgi pe magistralele regale sau obscure ale Internetului şi se afundă impetuos în simulacrele de tip Matrix. E nevoie de o personalitate aparte să fii contemporan cu amprenta proteică a timpurilor pe care le trăieşti şi să fii capabil să o descifrezi. Cei mai mulţi se retrag, precauţi, în trecut; Simona Gruian n-o face, oferindu-ne un debut editorial curajos, elegant şi bine gândit, care se cere a fi continuat.
Ştefan Borbély
Recenzii
Nu există recenzii până acum.