Neliniştea poemelor

1 recenzie pentru Neliniştea poemelor

1. 

   Dumitru CERNA – iulie 25, 2020

   Scriitor plurivalent, scriind cu aceeaşi dexteritate romane, proză scurtă, poezie, articole, tablete, cronică literară şi dramatică, studii, stabilit de ani buni la Turda cea fără de linişte creatoare, trăind după un cod al unei sihăstrii contemporane/moderne, dar apărând surâzător atunci când te aştepţi mai puţin în locuri sufocate de evenimente doldora, oferind cărţi cu o uitătură părelnică de aventurier ce nu-şi mai rătăceşte calea, carismatic, cu un farmec al său bonom şi împlinit, căci de curând şi-a găsit pălăria alburie pe care o poartă când iese în oraş sau vine spre Cluj-Napoca, Mircea Ioan Casimcea este un personaj păstrând în comportament rămăşiţele unei lumi civilizate şi apuse, dar care nu va mai reînvia prea curând.
   Scriitor cu pseudonim, purtându-şi sunetele satului natal în numele literar ca pe un însemn nobiliar (Casimcea, judeţul Tulcea), aşadar, dobrogean la naştere, cu un periplu constănţean în adolescenţă la celebrul Colegiu „Mircea cel Bătrân”, ajunge în Clujul în care încă sălăşluia lumina lui Blaga, la Filologia clujeană, unde foarte rar optau a veni dobrogenii – care, cel mai adesea, dacă nu Bucureştiul, alegeau Iaşul – Mircea Ioan Casimcea debutează în 1967, când îşi şi începe un drum literar distinct, distins şi, din fericire, prelung, publicând până acum peste douăzeci de cărţi.
   După Poemul fără sfârşit (1988), Bunul kamikaze (2005) şi Să laşi cuvintele (2010), aşadar după o pauză editorial-poetică de aproape două decenii, Mircea Ioan Casimcea revine la cititorii săi într-o înfăţişare lirică misterioasă, cu un volum la Casa Cărţii de Ştiinţă, o editură de anvergură, ce va fi sărbătorită în toamna acestui an de toţi cei ce am gustat din deliciile ei editoriale, un volum, ziceam, ce poartă un titlu care dezvăluie prin el însuşi o relaţie de delicată intimitate a autorului cu poezia, Neliniştea poemelor (2017).
   Încă din primul poem, noul volum avertizează asupra profesiunii de credinţă, a dramei facerii, a amestecului luminii tale, de creator lutnic, cu umbra lui Dumnezeu: Întocmai cometelor/ Duc trena trecutului luminos/ Şi trimit înainte umbroasă nelinişte, aici umbroasă nelinişte fiind însăşi creaţia literară, prezentată într-un registru elegiac de o expresivitate însoţitoare şi luminoasă asemenea suferinţei. Ca atmosferă poetică, volumul ilustrează un ciclu al Vieţii care cuprinde, ca în muzica lui Albinoni, totul: de la amintiri dintr-o copilărie arsă de dogori orientale şi îndulcită de „Colorate şi dulci acadele”, în spaţiul solar dobrogean: „În orientala piaţă Chilia” – care i-a inspirat mai târziu ciclul de proză scurtă Piaţa, şi răcorită/ revigorată de roua folclorului de la Dunăre şi Mare, la meditaţiile metafizice despre poezie şi Dumnezeu, despre tinereţe „tren cu puţine/ vagoane, din sidef lucrate/ Împodobite cu petale şi frunze/ Încă fragede şi miresmate”, la presimţirea, concreteţea şi aşteptarea Morţii, precum şi calea de dincolo de ea, ca o înţelegere, ca o împăcare: „Te-ai hotărât să pleci?/ Ai hotărât… Dumnezeu/ să te odihnească în lumină…”.
   În enumerarea umorilor drumului parcurs, un loc însemnat în poezia sa îl ocupă „invizibila Singurătate”, descrisă aici ca „o formă a suferinţei,/ Parfumul unei plante otrăvitoare” sau „Turn cu ferestre oarbe”, însă la Casimcea singurătatea nu prinde forma disperării/ a angoasei, ci este o fiinţă însoţitoare, care îi cere poetului „La orele mele de meditaţie/ Te rog să taci şi să aprofundezi”. De departe cel mai tulburător poem al ciclului este cel intitulat „Daria”. Poemul inventariază, într-o avalanşă de imagini cinematografice de-un verde crud bacovian, contopirea fiinţei iubite în oceanul de lumină al Morţii, poetul reţinând în memoria sa afectivă imaginile ce se petrec sub ochii săi, în ralanti. Este aici o „cruzime” a mărturisirii care depune mărturie despre privirea de dincolo de privire: „Ochii Dariei, înceţoşaţi,/ Continuă să mă învăluie/ Cu ultimul licăr de lumină/ Apatică, dureroasă”. Atmosfera este aproape labişiană, cea din „Moartea căprioarei” sau încărcată de lumina ce potopeşte, ca-n „Elegie pentru floarea secerată” a lui Eugen Jebeleanu, aceste poeme având darul de a-şi aduce lectorii la esenţa poeziei, aceea de a emoţiona, de a te face părtaş şi de a-ţi elibera sufletul de teamă. Alături de acest poem „Daria”, următoarele două alcătuiesc împreună un triptic poetic cu forţa pe care ne-o dă imaginea picturală a unei icoane, al cărei fir călăuzitor îl constituie nădejdea că reîntâlnirea va fi posibilă în spaţiul nemărginit al Raiului. Primul dintre acestea ilustrează dansul ca o posibilă celebrare a Învierii, iar celălalt, aşteptarea, ca un pseudonim al Învierii. Toate trei sunt întruparea speranţei celui rămas de a trece testul încercărilor.
   Starea fluidă a poemelor care împrumută acestora neliniştea despre care poetul ne vorbeşte încă din titlu este redată în mod inspirat şi de coperta Roxanei Burducea care, împreună, alcătuiesc un tot unitar al emoţiei şi frumuseţii.
   Aşadar, sub semnul pierderii unei fiinţe dragi, parfumul Dariei sale inegalabile străbate întreg pustiul acestui volum, Daria cea care „Dansează în Raiul curat/…/ Dansează Daria în Rai/…/ Dansează Daria pas cu pas/ Şi mă aşteaptă să intru în dans.” Până atunci, „poetul de suflet” îşi măsoară pustiul în prezenţa gri de „Femeie slută, subţire, tăcută”, care-i stăpâneşte timpul, nopţile, zilele, casa, fotoliul moale din piele maronie, care „Se lăfăie prin camere,/ Înghite secunde, minute, ore/ Cu bucurie şi nesaţ,/ Frânge anii, zdrobeşte timpul.” Cine poate fi această femeie „Înaltă cât pereţii”? Dac-ar fi să-l credem pe poet, „Este trupul unei anume dureri/ Plămădită în sufletul ascuns.” Până la volumul viitor, îl vom crede pe cuvânt, atenţi şi noi dintr-o dată la preajma singurătăţii noastre.
   Poet din stirpea himeriazilor luminoşi, asemenea Sânzianei Mureşeanu, cu deosebirea că Mircea Ioan Casimcea se situează mereu între spiritul meditativ şi cel al observaţiei naturaliste, poezia sa aflându-se la limesul dintre sobrietatea transilvană şi orientalul ludic al spaţiului dobrogean suculent. Mircea Ioan Casimcea împrumută din cele două spaţii întemeietoare care-i traversează fiinţa esenţele contrastante şi sevele tari ale creaţiei, împlinindu-i-o.