O să ne mai vedem

„Stelian Tăbăraş descinde, nu încape îndoială, din neamul „negustorilor de poveşti”, însă unul care ia cu sine la drum şi ziaristul/reporterul, aşa încât tradiţionalul ceremonial al povestirii, deşi nu renunţă la magie, îşi îngăduie oricâte aparteuri, divagaţiuni, paranteze prin care celălalt îşi face simţită prezenţa, umorile şi perspectiva. Omenescul e interogat şi dinspre faţa sa tainică, misterioasă, cea în care stăpân e simbolul şi semnele pâlpâie, dar şi dinspre faţa, mai măruntă, mai uşuratecă, a faptului divers, a poantei, a fabulei. Povestirea e mereu prevestitoare, temperat-senzaţională şi, oricât de atentă la detalii „istorice” se dovedeşte în înaintarea sa sinuoasă, nu renunţă la libertatea interpretării, la variantele infinite ale rostirii. Condiţia de martor a naratorului, cu obiectivitatea sa implicată în ţesătura unor stări de lucruri, n-o exclude pe cea de spectator, cu o subiectivitate detaşată, deschisă devierilor, revenirilor. Desfătarea se obţine prin scrutarea cantităţii de imagine semnificantă şi semnificativă pe care gestul diurn o poate încăpea. Plasarea în coordonate social-politice a vreunui eveniment existenţial e întotdeauna secundară, accentul cade nesmintit pe dimensiunea pur umană a fiinţei, de unde şi benigna atemporalitate a prozelor sale.” (Irina Petraş)