Poveste fără sfârșit. Nuvele și povestiri

*

Toată noaptea am citit cartea Dumneavoastră, Evocări, polemici, taine… Am râs și am plâns. L-am plâns mult pe Pavel.

Dacă aș primi finanțare pentru un film după nuvela Pavel, copil fără înger, ar fi succesul vieții mele.

Cristina Oancea

Realizator programe TVR

*

Numai bucuria povestitului poate întrece fascinaţia cititului, iar când cărţile îi permit scriitorului să depăşească spaţiul paginilor ca să-ţi stea alături pentru a-ţi murmura povestea, încântarea lecturii se transformă în bucuria trăirii reale.

Dar nu poveşti ne spune Ioan Bembea, ci mărturisiri ale vieţii lui, care nu o dată se confundă cu amintirile tale, cu amintirile istoriilor cu care ţi-au bucurat copilăria părinţii şi bunicii. Şi le spune atât de convingător, încât nu mai este nevoie de aprobarea istoriei ca să înţelegi o lume întreagă, să o judeci şi să-ţi asumi responsabil judecata. Adesea te copleşește cu atâta tristeţe, încât ai vrea să poţi interveni, să te revolţi, să te opui. Lupta ar fi însă dincolo de posibilul victoriei, pentru că este lupta cu timpul. În definitiv, ar fi revolta în faţa imposibilităţii de a trăi acolo, de a trăi aşa, de a trăi realmente pentru a-ţi povesti viaţa.

O naraţiune clară, într-un atent stil sobru, ai spune în stilul căutat al recunoscutelor epopei ale spaţiului rural ardelenesc. Este însă cadenţa unei vieţi trăite, nu imaginate, este ritmul unor experienţe existenţiale copleşitoare.

Citim mărturisirile domnului Bembea ca să ne identificăm cu realitatea definitiv trecută de graniţele cronologiei timpului părinţilor noştri, dar cititul nu este un act de cunoaştere, ci o provocare la identificare cu o anumită situaţie, cu un anumit episod, probabil cu însăşi istoria pe care, iată, textul ne invită să o înţelegem din perspectiva căutării propriilor origini.

În arta narării găseşti adesea manifestări ale limbii neaoş ardeleneşti, pentru că altfel nici că ai putea pretinde evadarea în timp; te laşi condus pe negândite, pe tăcute chiar, în dialogul atât de echilibrat, atât de relevant de idei al personajelor. Şi nici nu s-ar putea să fie altfel, din moment ce Ioan Bembea nu scrie, ci re-trăieşte fapte, re-valorizează sentimente, iar personajele sale sunt inşii realităţii în care s-a desfăşurat viaţa domniei sale.

Cu cartea în mână, trei generaţii – bunici, părinţi, prunci – ne amintim, mărturisim şi, pe alocuri, polemizăm: scrisul domnului Ioan Bembea este mărturisirea dincolo de polemică a amintirilor despre însăşi viaţa noastră, a tuturor.

Prof. Stanca Minea