Presimţirea Transilvaniei. Exerciţii de adoraţie la Centenarul Marii Uniri

Destinul meu întortocheat mi-a oferit această mare încercare. M-am trezit în Transilvania, în Clujul  ce-avea să-mi devină casă şi, fără-ndoială, cândva şi loc de odihnă vecinică, şi-am declarat în „Făclia” pe nerăsuflate, într-un interviu cu scriitorul Viorel Cacoveanu: „ –  Cum te simţi în acest străvechi şi înţelept oraş?” „– Ca să-l parafrazez pe Mihai Beniuc, aş răspunde: …aicea, printre ardeleni, mă simt la mine-acasă… Când am intrat pe porţile lui am simţit aerul de castani limpezindu-mi obrajii, m-am văzut luminat de zâmbetul credincios al urmaşilor lui Matei Corvin, ai lui Şincai şi Budai-Deleanu şi am ştiut că păşesc într-o lume pe care, în ciuda faptului că n-o cunoşteam, mi-o doream din toată inima. Şi nu greşesc când spun că, odată ajuns la Cluj-Napoca, cu greu te mai desparţi de el. Nu mai simţeam chemarea Dunării mele. O vedeam în înseşi privirile oamenilor de-aici. Nu mai simţeam chemarea munţilor natali cu pajişti şi păduri de izvor neadormit. Le vedeam în însăşi măreţia faptelor lor. Şi când castanii au început să-şi deschidă candelabrele florilor, am înţeles că mă recunosc şi mă primesc ca pe-un fiu al pământului. Şi, ca să nu le deznădăjduiesc pornirea, le-am răspuns că voi rămâne aici, mereu aici….”