Profesorul Emil Simion

Întâlnirea cu Profesorul a fost pentru mine unul dintre acele momente rare și prețioase ale vieții care mi-au schimbat destinul, mi-au luminat drumul și mi-au atins sufletul pentru totdeauna. Cel mai tânăr doctor al Politehnicii clujene, Emil Simion, a fost și va rămâne Profesorul – un nume ce poartă în sine respect, admirație și recunoștință. Ori de câte ori rosteam acest cuvânt, știam că nu poate fi vorba decât despre el. Nu i-am spus niciodată altfel decât simplu, Profesorul – așa cum, cu drag, bunătate și o tandrețe nemărginită, soția sa, Margit, îl alinta: „Emileee”.

L-aș putea descrie în multe feluri: modest, blând, plin de har, dar, mai presus de toate, cu acel spirit moldovenesc inconfundabil – o combinație desăvârșită de înțelepciune și ironie fină, presărată cu povești savuroase și replici cu tâlc. În prezența lui, naturalețea și eleganța intelectuală se împleteau armonios cu rigoarea și exigența, iar dorința de a ajuta venea firesc, ca un reflex al generozității sale. Avea un umor fin, o inteligență subtilă, o pasiune molipsitoare pentru viață, poezie și conversații savurate până târziu, la un pahar bun de vin. Fie că recita versuri cu o emoție rară sau că împărtășea gânduri și povești, fiecare moment petrecut alături de el era o lecție, o inspirație sau, pur și simplu, o bucurie.

El nu doar că m-a descoperit în facultate, ci m-a și „răpit” în lumea academică, m-a adus la universitate și, de atunci, am lucrat împreună o viață întreagă. Mi-a fost nu doar dascăl, conducător de doctorat și mentor, ci și omul care a crezut în mine fără ezitare.

Vasile Țopa