Rugină

1 recenzie pentru Rugină

1. 

   Călin Crăciun – iulie 25, 2020

   Că în literatura „tânără” din zona mureșeană se întâmplă lucruri nu mai e de multă vreme o noutate. Și n-am acum nicidecum în gând a rosti vreun truism legat de activitatea, ba chiar de influența „Vetrei” în domeniul literaturii zonei și naționale, ci mă refer strict la segmentul tânăr din sfera creației literare mureșene. De un moment privilegiat al poeziei târgumureșene s-a mai vorbit în ultimul timp, de când au debutat Roxana Cotruș, Gabriela Feceoru, Crista Bilciu, Hristina Doroftei și, mai nou, Marion Bold, cărora li se adugă Flavia Adam. Și încă alte nume își așteaptă momentul de grație al intrării în poezia demnă de luat în seamă. Având în vedere că suntem, geografic măcar, în cercul cel mai restrâns, și de aceea mai privilegiat, al influenței lui Al. Cistelecan, efervescența poetică apare numaidecât firească, inevitabilă, aș zice. Dacă mai punem la socoteală și activarea zonei cenacliere, putem fi mulțumiți; avem indicatorii unei dinamici literare autentice. Cât despre teatru, situația nu e nicidecum mai prejos. Cu toate acestea însă, proza a cam rămas în suferință. Tocmai de aceea, e de salutat numaidecât apariția romanului Rugină* al lui Valentin Covaciu, care mă îndreptățește să spun că în sfera creației tinerilor, iată, își anunță revirimentul și proza. Căci nu e vorba de o apariție care să consolideze naivitatea, autosuficiența și stima de sine provinciale, ci de una care să revendice demn și întemeiat un loc în ierarhia națională a romancierilor debutanți. De altfel, debutul romanesc al lui Valentin e câștigătorul Concursului de proză Casa Cărții de Știință, 2019, jurizat de Alex Goldiș și Horia Corcheș, fiind apoi nominalizat la Gala tinerilor scriitori / Cartea de poezie a anului 2019 (Muzeul Național al Literaturii Române din București şi Asociația Euro CulturArt).

   Valentin Covaciu se remarcă în primul rând printr-un apetit povestelnic ce duce gândul – fără să fie o enormitate – înspre voluptatea narativă a lui Creangă. Nu e aceasta singura legătură ce determină asemenea asociere. I se adaugă „amintirile din copilărie” dispersate în întreg romanul printre cotidiene când mizerabiliste, când dominate de optimismul funciar al boemului, rostite cu cea mai neaoșă oralitate, doar că, de această dată, graiul e ardelean din zona Mureșului (din Rîciu mai ales), întâlnindu-se un pic cu cel moldovean, pe lângă Bicaz (la Telec). Dacă ardelenii au fost mereu acuzați de un stil „bolovănos”, Valentin Covaciu aruncă ocara în desuetudine, de nu chiar în gratuitate. E un grai al prezentului și al trecutului, în sensul împletirii tușei urbane contemporane cu cea rurală, aliaj care stârnește cititorului la tot pasul tentația gloselor ce duc spre profunzimi socio-culturale. Dacă tot suntem la capitolul afinități sau influențe, de remarcat sunt neapărat ecourile din Salinger și, cum bine spunea Alex Goldiș pe coperta a patra, din Jack Kerouac. Deasupra tuturor afinităților, fie asumate, fie intuitive (căci înspre ele bate autorul structural, nicidecum convențional), tronează stilul propriu. Valentin Covaciu vine în lumea romancierilor cu un stil marcă proprie, aș zice încă de pe acum inconfundabil și, mai ales, savuros. Pasajele cu adevărat memorabile nu sunt deloc puține, având o imensă forță de-a emoționa. Impactul emoțional e distribuit cu generozitate în tot romanul. Iată – fie și cu riscul lăbărțării cronicii – și o mostră, dintre multe altele, pe cât de intens dramatică, pe atât și de bogată în puncte de plecare hermeneutice, mai ales în direcție psihologică:
   „Da era fain la moșu’ și la buna și de moșu’ îmi plăcea cel mai tare, după aia de tati, da… tati era… pe undeva… nu știu pe unde și… și mami… nu știu… aveau ei treaba lor și nici bebe-surioara mea nu mai era… nu știam de ce, cum, care-i faza, ce se-ntâmplă și eram oricum prea mic să-mi bat capu’.
   Tare bine mă-nțelegeam eu cu Garincea, povesteam, ne jucam… după-masa, mă ducea buna la el, el stătea cu buni lui și nici el nu prea știa pe unde-s mami și cu tati lui, da… uai, mama-mia, avea o grămadă mare-mare de jucării, mai multe și mai faine ca la grădi, roboței, mașinuțe, avioane multe-multe și faine-faine zici că erau adevărate, numa că erau de jucărie. Era al doilea cel mai bun prieten al meu după Mirciu. Garincea voia să se facă fotbalist când o să fie mare, eu nu știam nici dacă vreau să mă fac mare… Mă, nu cred că-i așa bine să fii mare, toată ziua cu năcazuri, cu gânduri, supărat… nu știu dacă vreau, nu-i chiar așa bine… da el, nu că-i fain, că ai bani, că ai lucruri adevărate, nu de jucărie, că poți să mergi cu mașina pe stradă și să stai la volan și că el, oricum, vrea să se facă fotbalist și ca să se facă fotbalist trebe să se facă și mare, altfel nu se poate. Cu asta eram de acord, am văzut și eu la televizor, când mă uitam cu tati la meci, fotbaliștii erau oameni mari toți-toți… numa că, mă, Garincea, tu ești sigur că poți să te faci fotbalist? Da, mă, îmi cumpăr artex și mă antrenez, după aia mă duc la școala de fotbaliști, la oraș, nu aici… bine, mă… și atunci începeam să mă uit la piciorul lui… […] Avea o hibă la unul dintre picioare, totul era ok până la gleznă, numai că de acolo, în loc să continue normal ca la toți copiii și la toți oamenii, piciorul lui se-ndoia ca o cârjă, nici măcar nu călca cu talpa ca toți oamenii, ci cumva într-o parte, la el talpa venea perpendicular pe pământ. Și-i ziceam, mă, Garincea, îi cam greu cu picioru ăsta… Da el zicea că nu-i așa mare bai, că este operație, că la oraș sunt spitale mari cu doctori care o să-i taie piciorul și o să i-l pună înapoi la loc cum trebe, drept, nu cum îi acuma… și-ncepeam să povestim că ce fain o să fie după operație și cum o să fie fotbalist mare și io o să merg cu tati meu și cu tati lui la meci și o să strigăm… Gooool, Garincea! Gol-gol-gol! Și toată lumea o să sară și o să strige Garincea-Garincea!”
   În destule alte fragmente din scrisorile electronice din care e constituit romanul domină, când strident, când cu mare subtilitate, umorul, ironia și autoironia. În ansamblu, autorul e trecut de faza alchimiei în dozajul gravității și comicului. Notele umoristice nu alterează nicidecum intensitatea dramaticului atunci când li se suprapun. Din această perspectivă, nimic artificios. Dimpotrivă, efectul e cel al naturaleții și-al amplificării estetice a tensiunii.
   Altul dintre atuurile lui Rugină este tocmai acumularea deja amintitelor deschideri hermeneutice în secvențele de viață povestite. E drept, nu avem o construcție romanescă în sensul clasicizat. Poveștile adresate prietenei din Londra nu vizează ceva „totalizator”, după cum avertizează foarte exact Alex Goldiș, vorbind despre „o mică parabolă a reificării în societatea contemporană, în care individul e disputat de întâmplări de suprafață, obiecte, scene și «faze»”. Poveștile se împart în trei categorii ce se întrepătrund, și anume, cele ale prezentului tânărului narator, când le scrie pe toate în e-mail, apoi copilăria la Râciu și Telec, iar a treia categorie cuprinde aventura londoneză. Toate se amestecă cu o repeziciune năucitoare, dând uneori impresia improvizației specifice exercițiilor de creative writing, mai ales în partea finală, când apar secvențe cu iz suprarealist. Toate supuse, din fericire, gestiunii auctoriale, astfel încât suspansul e păstrat mereu intens, unul ivit nu din dozarea in crescendo a tensiunii faptelor, ci inclus în însăși „substanța” felului de a povesti și în punctele de fugă ale gloselor hermeneutice.
   Firesc atunci să vorbim de o paletă tematică anevoie de epuizat chiar și într-o analiză cu miză ceva mai amplă decât cea a unei cronici. Romanul evidențiază degringolada anilor postdecembriști, intruziunea ei distructivă, alienantă până inclusiv la nivelul paradisului infantil. Lumea lui Nică e transformată aici în cea a lui Făniță. Realitatea din ochii copilului e într-un fel; aceeași realitate în ochii și-n sufletul adultului e altfel. Procesul reîmburghezirii societății românești se desfășoară după aceeași rețetă dezumanizantă cunoscută de la Slavici, lovind în indivizii inadaptabili lumii noi ori nepregătiți pentru ea, în familie și, inevitabil, în copii, forțați acum să-și mute atenția de la (re)cunoașterea lumii idilice, la construcția idilicului în imaginar, fugind astfel, instinctiv, de o realitate ostilă. În contextul ce a iscat mizerabilismul – din care se regăsesc și aici doze consistente – se formează cel care povestește în acest roman, omul „de tinichea” (o primă versiune a titlului a fost tocmai aceasta, Omul de tinichea). E vorba de un mizerabilism cât se poate de autentic, ivit direct din transcripția experienței, nu unul convențional ori manierist. Pentru „eroul„ acestui roman, acasă, cu tot ceea ce implică ideea (iubire de nezdruncinat, părinți mereu împreună cu copiii, armonie, comuniune, empatie, echilibru, eliberarea de măști ș.a.m.d.), rămâne un ideal vag, căutat inconștient și, desigur, neatins. De aici vin, în anumită măsură, nu exclusiv, vigoarea substratului psihologic și contradicțiile reflectate în comportamentul personajului narator. Întreaga carte, care se anunță a fi prima piesă dintr-o trilogie, e o deconstrucție a lui acasă, în care biografia și ficțiunea se întrepătrund. Și, paradoxal, este o construcție ori măcar o căutare a lui acasă în ficțiune.