Samanta plansului

În anul 1948, Giorgio Caproni sintetizează limpede o idee centrală a concepţiei sale despre poezie: „versurile poeţilor adevăraţi trebuie să fie instrumente pentru a fi poezie autentică. Instrumente de suspinat, de strigat bucuria, durerea, iubirea şi alte infinite indefinibile lucruri sau stări sufleteşti, aşa s-ar putea defini versurile” (1948). Volumul de versuri Sămânţa plânsului, propus publicului român în simpatetica traducere a lui Adrian Popescu, este o demonstraţie splendidă şi de neîntrecut a adevărului tocmai enunţat.