Una dintre cele mai puternice reacții împotriva „progresismului“ cultural vine de acolo de unde ne așteptam mai puțin. Și anume, de la Adrian Popescu: poet echinoxist din „primul val“, co-fondator (alături de Dinu Flămând, Eugen Uricaru, Marian Papahagi, Petru Poantă, Horia Bădescu și Ion Mircea) al revistei clujene și, totodată, profund și delicat reprezentant al spiritualității creștine în literatura actuală. Un scriitor de o desăvârșită civilitate în viața literară, care n-a participat la polemici – contribuind cel mult, cu toată politețea, la unele dezbateri de idei –, intervine acum hotărât, cu o carte pregnantă, în „dezbaterea dezbaterilor“.

Și Dante poate fi cenzurat? pornește deliberat de la o întrebare retorică. Nu doar că Dante a fost deja cenzurat, pe criteriile unei false corectitudini politice: nu numai Dante a fost cenzurat. O serie întreagă de scriitori clasici, de la Shakespeare la Kipling, care și-au scris opera cu zeci sau sute de ani înainte ca ideile „progresiste“ să-și facă apariția pe scena culturală mondială, au fost cenzurați într-un fel sau altul (de la adulterarea textului la interdicția pură și dură). Demonstrație pe cât de inutilă, pe atât de periculoasă. Căci dacă adulterarea textului lui Shakespeare – spre a-l transforma, ca într-un recent spectacol românesc, pe Malvolio în… femeie – nu-i poate face niciun rău marelui Will, a cărui operă e demult intrată în toate bibliotecile lumii și în conștiința umanității, gestul de a cenzura un scriitor, odată devenit obișnuință, îi va lovi cu putere tocmai pe scriitorii contemporani. Al căror cuvânt este ocultat, de ceva timp, de către massmedia tradițională, iar mâine ar putea fi interzis de-a dreptul.

Cartea lui Adrian Popescu este alcătuită din trei secțiuni, care articulează împreună un examen clinic al aberației numite „progresism“, evidențiind fragilitatea (și fragilitățile) literaturii, care îi pot afecta tăria lă untrică, ducând, cum spune un deva eseistul, „la o încercare  barbară de tăiere a rădăcinilor spirituale europene“.

Primul capitol, intitulat Urmele lui Dante, evaluează dimensiunile crizei spirituale pe care o traversăm.

„Urmele lui Dante“ nu pepământ – deși există și acelea: un turism înfloritor s-a dezvoltat pe baza lor, iar pe acesta nu pretinde nimeni să-l cenzureze –, ci în plămada culturii europene. Căci creatorul italian, asemenea altor câtorva scriitori europeni, și-a pus amprenta indelebilă asupra culturii noastre, lăsând la o parte amănuntul (subliniat de Adrian Popescu în eseul care dă titlul cărții, dar ignorat de ignarii cenzori de azi) că în opera sa, de  fapt, „nu cruță pe nimeni“. Înfățișându-i, pe de-o parte, pe oameni așa cum sunt, indiferent de condiția sa și a lor, iar pe de alta, imaginând un ideal estetic al omului, Dante nu doar că a intrat în conștiința  umanității, dar a furnizat acestei conștiințe o ștachetă, o miză și o cale. Nu e, repet, singurul care a făcut asta – nici Adrian Popescu nu-i uită pe afinii lui Dante, mai vechi sau mai noi –, însă alături de Shakespeare și poate de Cervantes este cel care a făcut-o cel mai pregnant. Poate chiar mai mult decât atât, scriitorul italian a reprezentat, secole de-a rândul, un model. Cel puțin pentru acea parte a Europei care s-a definit, tot secole de-a rândul, drept creștină.

Și, cum subliniază Adrian Popescu în mai multe eseuri din această secțiune a cărții, nici nu e atât de important Dante Alighieri în sine, cât continuitatea de spirit pe care opera sa o actualizează.

Continuitate care merge de la Sfântul Francisc la Blaga, trecând prin mozaicurile bizantine de la Ravenna și prin micul „sanctuar“ de la Ipotești. Ea, cultura, este cea care, făcând să circule prin conștiința noastră frumosul, binele și toate celelalte valori asociate, ne-a format spiritual și moral. Punerea sub semnul întrebării, în totalitate și fără drept de apel, a tradiției în numele unor idei noi (adică, între altele, neverificate în temeiul lor) constituie un atentat împotriva spiritului european. Întrucât, cum spune Adrian Popescu, noutatea viabilă, care va dăinui în timp și se va adăuga valorilor existente, nu este cea care anulează tradiția, ci aceea care o integrează.

Secțiunea a doua a cărții este, cumva, un contrapunct la acest examen clinic al crizei. Se intitulează Portrete în cărbune și este alcătuită din mai multe profiluri schițate unor scriitori și intelectuali români contemporani. Cel dintâi îi este consacrat lui Nicolae Manolescu, semn că Adrian Popescu mizează și în acest capitol pe ideea de continuitate a culturii, pe care istoria literaturii o întrupează poate cel mai bine. Câteva portrete sunt consacrate unor personalități de ieri și de azi, bine-cunoscute vieții noastre literare – Ion Pop, Petru Poantă, Dan Cristea, Ioan Alexandru, Mircea Zaciu, Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu. Altele, unor scriitori care ar merita, probabil, mai multă notorietate decât au – Eta Boeriu, Aurel Gurghianu. Un tablou este consacrat unei figuri tragice a culturii noastre postbelice, pe care autorul o vede (fără a ignora eroismul gestului de opoziție față de regimul totalitar) sub semnul cristic al mărturisirii – Doina Cornea. Toate profilurile, în curgerea lor bine măsurată, alcătuiesc un tablou tonic al culturii vii care, desigur, nu reprezintă un argument al superiorității și nici un antidot împotriva spiritului critic. Înfățișând asemenea valori care ne structurează, eseistul (practicând o subtilă artă a admirației întemeietoare) dorește să ne ofere o imagine a frumuseții creativității umane. Cultura nu reprezintă un instrument de dominație și nici nu are, cum cred marxiștii de toate culorile, un caracter de clasă. Dimpotrivă, ea este vehiculul prin care conștiința noastră se poate ridica deasupra neajunsurilor ființei și ale societății, regăsind acea bucurie paradisiacă a kalokagathiei și, mai presus de toate, maioresciana „contemplație impersonală“: numai ea ne poate scoate din animalitatea condiției noastre biologice. La fel de mult mi-a plăcut însă și secțiunea a treia a cărții, intitulată Spiritualia. Prin ea, volumul Și Dante poate fi cenzurat? trece într-un alt registru. Fără să abandoneze figura tutelară a autorului Divinei comedii – pe care, la un moment dat îl analizează iscusit în relație cu Sfântul Efrem Sirul –, Adrian Popescu propune o întoarcere la temeliile literaturii europene. Și, de ce nu?, ale identității Bătrânului Continent, identitate construită, cum spune eseistul, pe „cultura iudeo-creștină, legile romane și filosofia greacă“. Sunt aici texte splendide consacrate Papei Benedict al XVI-lea (care, sub numele laic de Joseph Ratzinger, a  fost și un strălucit teolog și om de cultură), celor șapte sfinți catolici români (prilejuindu-i autorului atât un excurs în modelul urmării lui Hristos prin suferință, cât și o pledoarie pentru admirația care întemeiază), reabilitării dem nității culturale a teologiei, spre a se încheia – cum altfel? – cu un text de restaurare, în plin ev al contestației și al dărâmării statuilor, a Sărbătorii Nașterii Domnului. Crăciunul, înlocuit în SUA, Canada și Marea Britanie cu un fel de comunistă sărbătoare a… neantului, este sărbătoarea cea mai iubită de co pii și, totodată, cea care marchează Nașterea lui Iisus Hristos, deci începutul mântuirii omului. Crăciunul nu este o festivitate laică a comerțului fără limite, nici un soi de „saturnalii“ moderne în care oamenii petrec fără bariere. Sărbătoarea are semnificația complexă a bucuriei, care este o ieșire din sinele îngust și o cuminecare cu Absolutul. Sau, cum atât de frumos spune Adrian Popescu: „Rostul lucrurilor este acela de a trimite la altceva, dincolo de ele însele; omul care nu se depășește pe sine va aluneca, lent, de la prea-uman la sub-uman“…

c arte a unei conștiințe europene ultragiate de noua barbarie (care se înfățișează, culmea ipocriziei, ca „adevărata democrație“), Și Dante poate fi cenzurat? este o apariție care demonstrează că adevărata cultură nu are nevoie să ridice tonul spre a convinge. Argumentul, ideea, analiza sunt instrumente care, și dacă nu pot opri dărâmarea statuilor – căci… nu pot, se vede bine –, vor fixa în memoria colectivă adevărul. Altminteri, nu numai că Dante a fost și va mai fi cenzurat. Acel „și“ al mirării din titlul volumului („Cum adică, până și Dante poate fi cenzurat?“) este, de fapt, semnul roșu al esenței criminale a ideologiei ce alimentează astăzi falsa corectitudine politică. Întrebat de aparatul de represiune cum să procedeze față de cei care șovăiau să adere la revoluția bolșevică, Lenin – criminalul arhetipal, aflat la originea tuturor ororilor comunismului – a răspuns fără ezitare: „Lichidați-i pe boieri, pe chiaburi, pe mic-burghezi, pe toți cei care se opun, și și pe șovăielnici!“ Al doilea „și“, subliniind prin inutilitatea sa gramaticală cruzimea bestială a marelui călău, revine astăzi în actualitate, în această nebunie a rescrierii trecutului.

Nebunie al cărei diagnostic și tratament îl oferă, smerit, dar fără preget, Adrian Popescu, în Și Dante poate fi cenzurat?