Palatul celor două coline

La granița dintre vis și realitate, Karim Kattan crează o poveste emoționantă a lui Faysal, un tânăr palestinian exilat care încearcă să găsească răspunsurile întrebărilor dificile care-l bântuie. 

Scriitor palestinian născut la Ierusalim în 1989, doctor în literatură comparată cu o teză despre imaginarul deșertului, susținută în 2020, Karim Kattan e autorul volumului de nuvele Préliminaires pour un verger futur (2017) și al romanului Palatul celor două coline (2021), ambele apărute la editura tunisiană Elyzad. A publicat numeroase texte în limbile franceză și engleză în reviste precum The Paris Review, Strange Horizons, The Maine Review, The Funambulist, +972 Magazine, Fantasy and Science-Fiction. De asemenea, câteva dintre scrierile sale au fost incluse în cadrul unor prestigioase expoziții de artă contemporană: Bienala de la Veneția, Bienala de Arhitectură de la São Paulo, Bétonsalon (Paris), MMAG Foundation (Amman), Kaaitheater (Bruxelles), B7L9 (Tunis), Kulte (Rabat), Mophradat (Atena) sau Berlinale Forum.

Palatul celor două coline a obținut în 2021 Premiul celor cinci continente ale Francofoniei și a fost nominalizat pentru numeroase alte distincții literare precum Prix Hors Concours, Prix Marie-Claire Blais 2023, Prix Senghor pentru primul roman francofon, Prix Mare Nostrum, Prix Alain-Fournier.

Trebuie să-ți mărturisesc ceva. Sper că vei avea răbdare să mă asculți, după câte s-au întâmplat. Nu îndrăznesc să-ți cer să mă respecți, cu atât mai puțin să fii indulgent – ci doar să m-asculți, nu-mi trebuie nimic mai mult. Trebuie să-ți mărturisesc ceva. Am ucis un om. Un colonist. Un om, dar un colonist. Un colonist, dar un om. Pare cam dramatic dacă o spun în felul acesta, dar a fost chiar invers. Trebuie să înțelegi: s-a înfiripat dinaintea mea, sub migdali. Era deja mort, ai fi zis că-i o fantomă, așa că asta nu schimba prea mult lucrurile. Imaculată, lumina zilei făcea să tremure umbra migdalilor dimprejurul nostru. El n-a văzut-o pe Nawal, dar ea e cea care mi-a ghidat mâna. Aveam un revolver. Ieșisem din casă și mă întinsesem în luminiș. Găsisem revolverul în camera lui Nawal și a lui Ibrahim. Aveam un pahar de limonadă în mână și revolverul în buzunar, hotărât să-mi pun capăt zilelor într-un cadru bucolic și cât se poate de neînsemnat. Aerul era răcoros, un anotimp numai bun ca să mori, mi-am zis. Însă colonistul s-a ivit de nicăieri. Am tras în el, sau, mai bine spus, Nawal, prin mine, a tras în el. Era și ea obosită. Părea o statuie de zeiță, vlăguită, pe care timpul o secătuise de puteri. Totul era în zadar. Un revolver, ce prostie. Poate că m-ar fi ucis el pe mine dacă nu i-aș fi luat-o înainte. Așa mă gândesc. Dar asta nu schimbă nimic.

Aceasta nu e o spovedanie. Ți-o spun pe șleau, ieri am omorât un om, pur și simplu, și cu asta, basta. Am încheiat subiectul. Altceva vreau să-ți mărturisesc. Bărbatul acela, colonistul acela (nu l-am mutat din loc, e tot acolo, afară, sub migdali, ce mai contează, crezi c-o fi început să putrezească deja?) era urât. E o tâmpenie, dar era chiar urât. Dacă ar fi fost frumos, poate că nu l-aș fi ucis. Posibil. Poate că l-aș fi lăsat să mă omoare el pe mine, cu un fior de plăcere. Cine știe, dacă ar fi fost într-atât de frumos încât să-i taie respirația până și lui Nawal, sau într-atât de frumos încât să ispitească și demonii, lucrurile ar fi stat altfel. L-aș fi rugat, pur și simplu, să nu mă împuște cu un revolver, ci să-mi cuprindă gâtul cu mâinile lui frumoase și sigur aș fi murit gemând de plăcere, cu bărbia plină de bale.

Înainte să apară, înainte să găsesc revolverul, înainte de a mă hotărî să merg sub migdali ca să mor, Nawal îmi șoptea la ureche îndemnuri vicioase, du-te, ieși, mergi în calea lor, și de-ar fi să dobori numai unul, tot ar fi o victorie, du-te, nu-ți fie frică, o să merg înaintea ta, nu vor îndrăzni să tragă în mine, o să le bag frica în oase, du-te, merg în fața ta.

Dar eram obosit și mai bine aș fi murit decât să-mi mai consum energia. Apărând în fața mea, colonistul acela mi-a dat un răgaz. Atunci m-am hotărât să-ți vorbesc, să-ți mărturisesc totul. Nu mai am cu cine să schimb o vorbă și știu, în ciuda a tot ce se întâmplă, în ciuda tremurului care pune stăpânire pe mine la gândul de a-ți scrie, că vei fi îngăduitor. Că vei fi tentat, mai întâi, să ștergi acest mesaj. Mai știu, deoarece acum îmi aduc bine aminte de tine, că n-o vei face. Vei ofta plictisit, dar vei citi mai departe.

De când sunt închis alături de Nawal, un lung echinox, trei anotimpuri, două luni, simt nevoia să vorbesc cu cineva și să clarific, astfel, și neînțelegerile. Ascultă-mă, dacă vrei.

E povestea unui început, așa cred. Sau povestea unui sfârșit. M-am născut într-o noapte cu lună beduină. Nu știu ce înseamnă. Mătușa Jeannette îmi tot repeta acest lucru. O spunea de parcă eram bolnav și urma s-o infectez și pe ea. Îmi spunea că, în ziua în care m-am născut, a ieșit din casă și s-a rătăcit prin pădure. A dat peste un animal cu burta spintecată. Spunea un „animal”, un wahsh, un animal sălbatic și singuratic. Ce animal, o întrebam de fiecare dată, dar ea nu-mi răspundea: un animal, cum, ce animal? Animalul cu pricina – și poți să-ți imaginezi ce vrei, un cerb, o strigoaie, un șacal, un mutant? – care începuse să putrezească, i-ar fi vorbit mătușii Jeannette. Ce i-o fi spus, nu știu. În orice caz, când îmi povestea, mă privea iscoditoare, cu ochii mijiți. Problema e că semăna cu un raton din benzile mele desenate, așa că râdeam, iar ea repeta, ei vezi c-ai priceput.

Uite cum îți vorbesc de parcă nu te-aș cunoaște și-ți spun ba „M-am născut”, ba „mătușa Jeannette”. Nawal m-a sleit de puteri. În depărtare, fumul acoperă linia orizontului. Satele de piatră risipite pe dealuri dispar și apar de după perdeaua de fum ca într-un joc de-a v-ați ascunselea. Întrucâtva mi se pare că mai toate casele sunt de-acum distruse.

Luna beduină. Și Joséphine folosea această expresie. O pomenea uneori când eram acasă la ea, se uita la cer și exclama, „Ce lună beduină frumoasă”. Așa că, încă din copilărie, toate lunile sunt beduine. Toate acestea trezesc în mine, nedeslușit, imagini ale unor luni-caravană, neîmblânzite, care dau năvală în deșert în căutarea oazelor de stele. O lună străină sieși, care seamănă cu acel el din mine care nu sunt eu. Iată-ne, eu și acel el în mine, în grădina casei, deasupra grădinii lui Joséphine, iar în lumina lunii cele două grădini nu par să-și fi pierdut deloc strălucirea.

Acum, îmi revin uneori în minte fragmente din noi doi, împreună. Reușesc să-mi amintesc mai bine cine am fost, timp de zece ani, lângă tine. Nu mi-e clar chiar totul; și dacă această viață s-a șters, aș vrea să te asigur că s-a întâmplat fără voia mea. Azi-dimineață mi-am adus aminte că tu voiai copii. Mi-am amintit că îmi lăsai prin preajmă niște broșurele în care copiii zâmbeau larg, cataloage din care puteai să ți-i alegi: frumoși și curați, șireți, dar politicoși, nostimi, dar cuminți. Ba chiar aveam și un paletar de culori la dispoziție: mai degrabă măsliniu maladiv, ca mine, ori silf luminos, ca tine? Voiai copii, dar eu nu te auzeam. Ca și cum, de îndată ce deschideai subiectul, simțeam cum mă învăluie un tumult ușor și mă duce departe de tine. Mi-am amintit de toate astea de dimineață, când au început să înconjoare satul. N-aș fi putut niciodată să te fac să înțelegi că eu știam că m-am născut doar ca să dau seama de dispariția neamului meu. Dar tu, plin de înțelegere, de amabilitate, tu îți doreai copii și erai gata să aștepți până în vecii vecilor să mi-i doresc și eu.

Trebuie să înțelegi, George, că n-am făcut-o intenționat. N-am dispărut intenționat din viața ta. Îți jur că nu intenționat m-am trezit cu mintea încețoșată în acea dimineață în care până și soarele răsărea cu greu, să caut orbecăind telefonul pe noptieră, să aleg dintr-o mișcare cu degetul, cu ochii încă lipiți de somn, compania aeriană, orarul, bagajul suplimentar de cală, fără să mă gândesc, sigur că trebuie două valize pentru așa o călătorie mare, nu intenționat am tăcut chitic și mi-am luat tălpășița în ceața zorilor. Nu intenționat am ajuns, peste patruzeci și opt de ore, în casa asta, am deschis cu greu ușa, am intrat clătinându-mă în salon. Nu intenționat, mă crezi sau nu, faci cum vrei, nu ți-am scris în răstimpul acesta. Niciun SMS, niciun telefon, niciun mail, nici măcar o scrisoare ca pe vremuri. Nu intenționat am dispărut, așa a fost să fie, a fost ceva peste puterile mele.

Nu intenționat te-am uitat în clipa în care, încărcat cu cele două valize, treceam pragul ușii tale (a noastre?) fără să mă mai întorc vreodată. Apoi, nu intenționat te-am uitat de tot. Nu plănuisem să se întâmple așa. Când ai apărut aici, din senin, nu te-am recunoscut. Am încercat să-mi ascund tulburarea, oare așa se simt și amnezicii? M-am uitat la tine prefăcându-mă că știu cine ești și ți-am spus, bună ziua, poftește înăuntru, dar nu știam cine ești. Și, mai târziu, când ai plecat (oare câtă vreme ai stat ca un intrus în casă? Trei zile? Un lung echinox? Cât timp ți-a luat să înțelegi că nu aveai cum să mă salvezi?), nu intenționat te-am uitat iar și iar. Când am început să-ți scriu, adineaori, nu reușeam să-mi aduc aminte cum te cheamă. Mi se îngrămădeau în cap toate numele foștilor, ale tuturor celor de dinaintea ta, un unchi, un iubit, un prieten, toți, nu reușeam să-l apuc pe al tău, vedeam cum dă din aripi în colivia burdușită în care se zbat toate numele bărbaților din viața mea și nu reușeam să-l înhaț pe cel care erai tu. Apoi, m-am concentrat, am obosit, am uitat, pe urmă, dintr-odată am strigat „George!” Pentru numele lui Dumnezeu, George. Așa cred, George? George? E un nume puțin desuet, puțin demodat, nu dă prea bine în scris, dar e al tău. Nu te supăra, de cumva te cheamă Henri.

Nu te gândi la nimic. E atât de ușor să te înșeli când gândești. Nu-ți spune, ah, cât de puțin am contat pentru el că m-a și uitat, nu mai știe nici cum mă cheamă. Uneori, numele e lucrul cel mai neînsemnat din lume. De exemplu, îmi amintesc bine mirosul tău de mosc, și totuși ca de elf, pe care îl aveai dimineața, și felul în care-ți treceai mâna prin păr. Era un fel numai al tău, de fapt, erai atât de mult tu în acel gest, încât, dacă m-aș afla într-o mulțime de oameni și aș vedea din spate un bărbat trecându-și astfel mâna prin păr, te-aș recunoaște pe loc, azi sau într-o mie de ani. Așa că numele tău nu e chiar atât de important. Asta nu mă scuză de faptul că am uitat sau că n-am făcut-o intenționat. Când erai aici, n-am catadicsit să-ți explic totul. Probabil ai crezut că mi-am pierdut mințile. Sigur, e ceva adevăr și-n asta. A trebuit să mă vezi, așa, bărbos fiindcă nu mă mai bărbierisem de trei săptămâni, eu care eram întotdeauna ras. Apoi, cred că mi-ai observat ochii obosiți, înfundați în orbite. De când sunt aici, am impresia că mă uit cruciș. Despre igiena corporală nici nu are rost să mai pomenim. Nu mai deschisesem gura de săptămâni bune până n-ai venit tu (cu Nawal comunicăm, cred, prin telepatie familială). Așa că primele cuvinte pe care ți le-am spus, până când mi-am recăpătat mai mult sau mai puțin vocea, erau un fel de mormăieli, ca atunci când ai o flegmă înțepenită-n gât pe care vrei s-o scuipi, și asta sigur te-a surprins.

Trebuie să-ți explic. E cazul să încep, pe cât se poate, cu începutul fiindcă e mai simplu. Începutul e acel moment în care, cu noaptea în cap, am cumpărat un bilet de avion, am chemat un taxi, am făcut două valize uriașe și m-am dus la aeroport. Așa s-a întâmplat, pur și simplu. Nu e adevărat, mint, a fost ceva mai complicat, ceva mai greu, ceva mai perfid.

Stai, de fapt, nu acesta e începutul. Nu e începutul bun ca să poți înțelege, începutul bun e atunci când a murit Ayoub. Sau când m-am născut eu. Poftim, o să încep cu nașterea mea, câteodată e mai simplu să respecți cronologia. Simplifică lucrurile. Nu vreau să mă lungesc, dar acel moment are avantajul de a reuni pe scenă toate personajele poveștii. E mai practic așa. În felul acesta, prezentările sunt gata făcute, introducerea e cât se poate de scurtă, și pe urmă pot încerca să-ți explic, calm, tot ce s-a stricat în mine. Îndrăznesc să cred, din orgoliu, că încă te mai interesează.

M-am născut în casa în care ai venit să mă vezi, acum două sau trei săptămâni, când ai fost aici, de fapt? De-abia am observat că ești aici fiindcă wiswis făceau hărmălaie. Wiswis… șoaptele drăcești pe care le aud necontenit de când m-am întors și care nu spun nimic clar, îmi cântă a moarte la ureche, îmi spun amărâtule, jegosule. Așa că nu mai vedeam decât wiswis, nu mai auzeam decât wiswis. De când am luat hotărârea, în dimineața aceea, s-au oprit, mă rog, sunt tot aici, dar mult mai discrete, de-abia le aud, sunt ca un zumzet vag în ureche, o melodie ușor epică, un fluviu subteran care vuiește în peșteri. E aproape plăcut. Dar nu wiswis contează, voiam să-ți vorbesc despre nașterea mea, dacă nu mă înșel? Sau despre Ayoub?

Imaginea din deschidere este un fragment din coperta cărții.