Când părintele bun moare

Când părintele bun moare, nu-ți rămâne decât să trăiești cu ce sau cine ți-a mai rămas: celălalt părinte. Cu ecuson de TATĂ în piept – scris cu litere de tipar – dar cu înverșunarea unui profesor respectat din vremea comunistă, care nu s-a sfiit niciodată să aplice regula de 3 simplă: țipatul la orice oră, palma când n-ai ascultat și cureaua când ai greșit. Iar dacă nici el nu te vrea, salvarea-ți rămâne la bunici. Bunicii paterni. Pentru că și cu ei ai locuit, deci ca plan B sunt mai mult decât nimic și mai puțin decât le-a oferit viața prietenilor tăi: o mamă.

Pe măsură ce răsfoim paginile, suntem martori la suferința tinerei Ana. Îi vom cunoaște familia disfuncțională, urmele suferinței, dar îi vom vedea și calitățile de mic filosof care înfruntă viața cu frică în suflet, dar cu mult curaj în fapte.

Odată ce termină clasa a XII-a, Ana are două variante: fie rămâne la țară să-i ajute pe bunici cu treburile casei, fie merge la universitate și se călugărește. Pentru protagonistă nu există decât a doua varianta, dar ușor stilizată: universitate și măritiș. Își dorește o relație de basm, un prinț pe cal alb care să o salveze de părinți (mama vitregă și tatăl agresiv). C’est cliché. Însă, pentru că istoria se repetă, ea nu se alege decât cu un iubit impulsiv, alcoolic și bătăuș. El știe cum să pună problemele în fața iubitei sale, motiv pentru care Ana face tot ce i se cere. Și se reîntoarce la el de fiecare dată.

Cu toate acestea, pentru că orice început are și un sfârșit, ultima interacțiune dintre cei doi se sfârșește tragic. Ana își primește răspunsul la întrebarea care-i levitează deasupra capului încă de când a început să priceapă primele cuvinte. Desigur, fără ca ea să știe de existența ei. Fără să bănuiască o clipă. Ca o etichetă pe care scrie „prost”, lipită pe spatele tău în liniște de către un coleg de clasă mai creativ. Cei din jurul tău știu de existența ei, dar tu nu. Vezi consecințele, dar nu știi de la ce. Și nici nu te întrebi. Pentru că mereu s-a râs de tine, deci nu mai are rost să-ți ridici umerii a mirare.