PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ 2018
Nowa Ruda este un mic oraş din Silezia, o regiune care a fost parte din Polonia, Germania şi fosta Cehoslovacie. Când naratoarea se mută acolo, ea descoperă că totul şi fiecare om are câte-o poveste. Cu ajutorul Martei, vecina sa enigmatică, povestitoarea adună aceste istorii, trasând evenimentele comunei de la întemeiere la vieţile sfinţilor săi, până la un bărbat ce declanşează tensiuni când moare pe graniţă. Iese la iveală mesajul că istoria – nu contează cât de umilă – este infinită: săpând la rădăcinile unei case ori cutărei vieţi, putem vedea legăturile, nu doar cu propriul sine şi visele fiecăruia, ci cu întregul univers.
pressone.ro –
Casă de zi, casă de noapte. Un singur cer
Dacă întrebi vreun editor de ce cărţile unei scriitoare extraordinare cum e Olga Tokarczuk au apărut pînă acum în româneşte sporadic, răzleţ şi defazat, te alegi de obicei cu o ridicare din umeri. Sau din sprînceană.
Nu se vinde, poţi auzi, deşi toate cărţile Olgăi Tokarczuk s-au vîndut (unui public care ştie citi, dar asta e altă discuţie). Sînt cărţi prea intelectuale, mai auzi, deşi toate cărţile ei sînt uimitoare constelaţii de poveşti de viaţă şi de moarte. Nu mai e îndeajuns sprijinită prin fonduri acordate traducerilor din literatura polonă, se mai aude, de aceea cărţile Olgăi Tokarczuk scrise după 2000 întîrzie să apară în româneşte.
Aşa încît, citim acum doar cărţile mai vechi ale unei aproape-clasice-în-viaţă (care, însă, a rămas, în mod esenţial, „o fată”, cum o numea Mircea Cărtărescu în prefaţa la Străveacul). Nu ştiu dacă clasică e cuvîntul potrivit, dar, oricum, Olga Tokarczuk e una dintre scriitoarele decisive ale Europei Centrale, tradusă şi adorată în toate limbile pămîntului, o creatoare – ca puţini alţi scriitori – de forme romaneşti (dar care scrie şi proză scurtă ca nimeni altcineva), de universuri ficţionale irepetabile.
Se vorbeşte, de altfel, despre Olga Tokarczuk – în Franţa, Germania, Spania – ca despre o Şeherezadă polonă a zilelor noastre, o povestaşă stranie care vede lumea într-un fel cu totul particular.
Micile poveşti de viaţă şi de moarte, marile personaje aruncate cel mai adesea într-o realitate care n-are nimic de-a face cu aceea pe care o percepem prin simţuri sau o descriem ca fiind guvernată de legi clare, toate acestea au în cărţile Olgăi Tokarczuk o viaţă autonomă şi un sens care e doar cel al povestirii, acel sens fulgurant care se leagă din mişcarea animată a scrisului şi cea reanimată a cititului.
Nu întîmplător scriitoarea poloneză a debutat (în 1993) cu un scurt roman plasat în secolul al XVII-lea francez, Călătoria oamenilor Cărţii – o carte a cărţilor în care lumea îşi reface periodic sensurile.
Străveacul şi alte vremi e şi ea o carte primordială a fiinţelor dintr-un loc-timp limitat de paginile pe care le avem sub ochi. În Rătăcitorii – roman constelat, de maturitate, apărut şi în româneşte la Editura ART – există totuşi o măsură de protecţie: ironia, dar şi un nou ethos: al disoluţiei lumii contemporane.
*
Ultima traducere din Olga Tokarczuk apărută (nu demult) la noi e un roman scris în polonă în 1998.
Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj şi-a asumat recent continuarea traducerilor publicate pînă acum la Polirom (în colecţia „A Treia Europă”) şi la ART.
La lansarea romanului Casă de zi, casă de noapte – excelent tradus de Cristina Godun – am smuls editorului promisiunea că în curînd vom putea citi în româneşte şi ultimul roman-fluviu al scriitoarei poloneze (din 2014), Scripturile lui Iacob.
N-a apărut pînă acum, mă tem că îl voi citi tot în franţuzeşte; la ei, lucrurile stau mai previzibil: odată pornite, ele merg pe şinele acelei tradiţii la baza căreia stau – vă amintiţi vorba editorului Bubis din 2666? – editorul şi librarul.
Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?
Susține PressOne
Una peste alta, trebuie să fim recunoscători editurii de la Cluj că putem citi în româneşte Casă de zi, casă de noapte – o fantastică incursiune în mitologiile fondatoare ale Europei Centrale.
Spaţiul cărţii e un orăşel din Silezia care a aparţinut, de-a lungul istoriei (războaielor), Poloniei, Germaniei sau Cehoslovaciei. O lume de graniţă, o lume a segregării care, treptat, li se impune şi oamenilor.
Din exteriorul atît de încercat politic, separarea, „starea de frontieră” (pe care o regăsim şi în Femeia în roşu, cartea scrisă de Adriana Babeţi, Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş), se insinuează în sufletele oamenilor din acest Nowa Ruta, un alt Străveac.
Marek Marek, cel care simţea înlăuntrul lui un „păsăroi… ciudat, imaterial, inefabil şi la fel de păsăresc precum era şi el”, farmacista Krysia, care urmăreşte un bărbat din vis, neamţul Peter care se întoarce în altă lume ca să-şi regăsească munţii şi să moară exact pe graniţă, Sfînta Kummernis a tuturor schimbărilor şi biograful ei Fratele-Soră Pashalis, clarvăzătorul Leon – sînt doar cîteva (arhe)tipuri ale „familiei melcilor fără casă”.
Ce îi adună laolaltă şi reface o lume care continuă să funcţioneze mai bine ca lumea noastră e privirea povestitoarei, o privire de dincolo de viaţă care prospectează lumea:
„Nici unul din trupurile acelea care visează nu-mi este apropiat, nici unul nu-mi este străin. Pur şi simplu doar mă uit la ele şi în gândurile lor toropite, încâlcite, mă văd pe mine însămi – şi atunci descopăr adevărul acesta straniu. Că sunt căutătură, fără reflecţie, fără judecată, fără sentimente.
Şi imediat după, mai descopăr ceva – că pot să străbat cu privirea şi dincolo de timp, că la fel cum îmi schimb punctul de vedere în spaţiu, mi-l pot schimba şi în timp, de parcă aş fi cursorul de pe ecranul unui calculator care totuşi se mişcă de la sine sau pur şi simplu nu are deloc habar de existenţa mîinii care îl face să se mişte.
Mi se pare că visez aşa vreme foarte îndelungată. Nu există «înainte» şi nici «după», şi nu aştept nimic nou, pentru că nu pot nici să dobândesc, nici să pierd nimic. Noaptea nu se mai termină niciodată. Nici măcar timpul nu schimbă ceea ce văd. Privesc şi nici nu mai aflu nimic nou, nici nu reuşesc să uit ceva ce deja am văzut.”
Nu întîmplător povestitoarea acestei lumi este o culegătoare de vise, dar şi o mare culegătoare de ciuperci din pădurile lipsite de soare ale Sileziei. Şi, ca în poveşti, principalul ei ajutor (pentru a vedea mai bine această lume povestită din perspectiva unei apocalipse inerente, ca în Melancolia lui Lars von Trier) e bătrîna Marta, o peruchieră care seamănă cu un burete şerpesc, la fel cum Hans Rieter al lui Bolaño semăna cu o algă.
Marta e un martor al eternităţii, singurul antidot posibil împotriva separării care bîntuie, strălocul din Nowa Ruta, dar şi întreaga lume:
„Aş fi putut să mă ridic, să deschid uşa şi să cobor în pivniţă. Aş fi putut să mă întind lîngă ea în întuneric şi umezeală, printre mormanele de cartofi care aşteptau venirea primăverii. Aşa mi-a trecut prin cap, deşi e greu să te gîndeşti la orice ar fi cînd eşti în casa Martei – e ca un burete care absoarbe gîndurile înainte ca acestea să apară. Nu oferă nimic la schimb, nu promite, nu înşală, nu are viitor, iar trecutul se preschimbă în obiecte.
Casa Martei seamănă cu ea – asemenea ei, nu cunoaşte nimic, nici pe Dumnezeu, nici întruchipările lui, nici măcar pe sine nu se cunoaşte, nu vrea să ştie nimic despre lume. În ea este o singură clipă, clipa prezentă, dar e un prezent uriaş, întins în toate părţile, copleşitor, nu e făcut pentru om.”
În fond, povestitoarea acestei lumi la care participăm de dincoace de pagină vrea să privească „un singur cer”, ţesut din oameni profund interconectaţi în înlănţuirile lor dramatice. Un cer impersonal, însă deloc rece, care reflectă, oricum şi în orice vremuri, o lume ce a uitat de unde vine.
*
Olga Tokarczuk, Casă de zi, casă de noapte, traducere din polonă de Cristina Godun, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2015.
RODICA GRIGORE –
Între vise și oglinzi. Olga Tokarczuk & Szczepan Twardoch
Articol publicat în ediția 10/2019
„Casa este corpul vostru mai mare./ Ea creşte în miezul zilei/ şi doarme în tăcerea nopţii./ Şi nu-i lipsită de vise.” Sunt versurile lui Khalil Gibran, folosite ca foarte inspirat epigraf al cărţii semnate de Olga Tokarczuk, Casă de zi, casă de noapte (1998). Casa, spaţiul unde locuiesc oamenii, reprezintă – iar acest lucru este sugerat de la bun început – o veritabilă prelungire a fiinţei umane şi, deopotrivă, primul element ce mijloceşte comunicarea cu ceilalţi; dar şi punctul de plecare pentru o viitoare posibilă explorare, de către fiecare individ, a universului exterior.
Născută în anul 1962, într-un oraş din vestul Poloniei, şi afirmată încă de la începutul anilor ‘90 ca prozatoare, poetă, eseistă şi specialistă în psihologie, Olga Tokarczuk cucereşte cititorii – şi convinge critica de specialitate – încă de la primele volume publicate, devenind una dintre cele mai influente voci din spaţiul cultural polonez şi fiind recompensată în doar câţiva ani cu prestigioase premii literare. Practicând atât proza scurtă, în volume precum Ultime povestiri (2004), cât şi romanul – Călătoria oamenilor cărţii (1993), sau Rătăcitorii (2007) –, dar neezitând nici în faţa complexei formule a romanului-fluviu, dacă e să amintim în acest sens doar Scripturile lui Iacob (2014), Olga Tokarczuk poate sta oricând alături de mari scriitori cum sunt laureaţii polonezi ai Premiului Nobel pentru Literatură Wislawa Szymborska şi Czeslaw Milosz. Creaţia ei mizează mult pe valenţele ironiei, pe procedee ale oralităţii, dar şi pe o tematică specifică, ce evidenţiază importanţa colectivităţilor umane, mai cu seamă în regiunile rurale ori izolate ale Poloniei (şi nu numai), doar în felul acesta, prin apartenenţa la o comunitate, putând omul să înfrunte cu adevărat marile provocări ale istoriei – adesea crudă şi nedreaptă.
Casă de zi, casă de noapte, deşi poartă subtitlul „roman”, e mai degrabă un ansamblu de povestiri, unele extrem de succinte, legate din punct de vedere tematic; iar acestea, prin accentele comice ori, dimpotrivă, tragice sau groteşti, prin juxtapunerea unor procedee specific livreşti (povestirea în povestire) sau utilizarea unor convenţii consacrate ale literaturii (manuscrisul găsit) prind cititorul de la primele pagini şi-l introduc, de-a dreptul pe nesimţite într-un univers ficţional unde totul se poate întâmpla într-o clipă. Şi mai ales într-o lume aparte, în care visele sunt mult mai reale decât cea mai reală realitate. Pretextul narativ e reprezentat de sosirea, într-o mică localitate rurală poloneză, a unui personaj feminin (ea va deveni şi vocea narativă a cărţii) care se stabileşte împreună cu soţul în această regiune din Silezia Inferioară, în Munţii Sudeţi, departe de zbuciumul lumii civilizate. Iar aici, ea va avea prilejul să asculte istorisirile celor din partea locului, să le adune şi să recompună, prin intermediul lor, întreaga istorie neoficială – dar cu atât mai importantă – a unei zone de graniţă. Căci satul respectiv e situat la foarte mică distanţă de frontiera cehă, iar oamenii aud adesea muzica vecinilor sau, în unele situaţii, chiar conversaţiile acestora purtate cu voce prea tare. Mai mult decât atât, locuitorii de aici provin, într-un procent însemnat, din regiunile de est ale Poloniei, fiind vorba despre aceia care, în urma extinderii ariei de influenţă sovietice, au decis să se stabilească în zone pe care le-au considerat mai sigure – paradoxul constând şi în aceea că, odată ajunşi aici, nu puţini s-au instalat în casele ce fuseseră părăsite de curând de către etnicii germani care s-au îndreptat către patria-mamă după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Omul e o simplă jucărie aflată la dispoziţia marilor mecanisme ale istoriei – acesta pare a fi cel mai evident mesaj al tuturor amănuntelor pe care Olga Tokarczuk le pune în faţa cititorului. Numai că autoarea nu e interesată doar de mesajele evidente, ci în primul rând de cele subtextuale. Iar subtilitatea acestei cărţi se dezvăluie cu adevărat doar la o lectură reluată. O lectură care va evidenţia, în primul rând, veritabila estetică a fragmentului utilizată aici, dar şi importanţa ei. Pentru că doar prin punerea cap la cap a amănuntelor esenţiale ale tuturor vieţilor celor din această localitate poate fi înţeles adevărul existenţei acestora, dar şi substanţa tragică din care viaţa de fiecare zi e compusă, dincolo de aparenţa comică a unor întâmplări sau evenimente. Structura aceasta mozaicată îngăduie, apoi, autoarei, să se mişte cu deplină uşurinţă înainte şi înapoi în timp, să cuprindă, ca într-o imensă frescă, o gamă extrem de largă de experienţe umane şi să dea senzaţia că discută cazuri ori situaţii concrete, doar pentru a putea, în acest fel, să sugereze la tot pasul că preocuparea sa de căpătâi este condiţia umană; şi provocările cu care oamenii simpli se confruntă, adesea prinşi în jocul unor forţe istorice ori sociale nemiloase.
Ceea ce stabileşte legătura profundă între toate fragmentele acestui inedit puzzle este, în primul rând, vocea narativă. Iar în al doilea rând, cadrul comun de desfăşurare. Interesant este, apoi, că toate aceste fragmente nu dau niciodată impresia risipirii, ci exprimă extrem de bine estetica ce stă la baza acestei minunate cărţi. Olga Tokarczuk e convinsă – iar acest lucru se vede de la începutul şi până la sfârşitul textului – că viaţa omenească are nenumărate faţete, că e adesea ambiguă şi că rămâne, nu o dată, în ciuda oricăror încercări, imposibil de definit până la capăt. Prin urmare, graniţa dintre realitate şi imaginaţie tinde să se şteargă, la fel şi cea dintre noapte şi zi. Universul devine un soi de substanţă fluidă – şi poate fi străbătut din orice parte înspre orice direcţie. În primul rând prin intermediul rememorării. De aici decurge, desigur, şi excelenta tehnică a sugestiei; şi tot de aici subtilele pagini de atmosferă, care fac deliciul oricărui cititor. De altfel, romanul începe, în mod semnificativ, tocmai cu relatarea unui vis pe care protagonista îl are şi care exprimă esenţa întregii cărţi, pentru care funcţionează ca o neaşteptată punere în abis: „În prima noapte am visat că sunt privire pură, căutătură pură şi că nu am nici corp, nici nume. Stau suspendată sus, deasupra văii, într-un punct nedefinit, din care văd totul sau aproape totul. Mai degrabă lumea contemplată mi se supune când mă uit la ea, se apropie şi se îndepărtează de mine, astfel încât pot să văd totul sau doar cele mai mărunte detalii.” Apoi, întâmplarea cea mai importantă pentru străina pasionată de poveşti este întâlnirea cu Marta, o vecină vârstnică şi înţeleaptă – dar deloc lipsită de mistere – şi care dă impresia că trăieşte în ritmul naturii, nu în funcţie de orele sau minutele măsurate de ceasornice. Iar Olga Tokarczuk pare a o fi construit pe Marta, ca personaj, în mod asemănător cu acela pe care l-a folosit pentru a-şi elabora întreaga carte. Adică, punând cap la cap relatările acesteia şi amintirile ei, în încercarea de a-i crea un portret în mişcare, un portret care să ţină seama în primul rând de peisajele sufleteşti pe care fiecare cuvânt al acesteia le evocă. Împreună cu Marta, personajul narator face cele mai simple lucruri – spală vasele, stă câteva clipe la taclale, priveşte schimbarea anotimpurilor sau bea o cafea. Numai că, abordate întotdeauna prin prisma şi din perspectiva poveştii pe care o implică de fiecare dată aceste activităţi aparent banale, ele devin expresii ale marilor mistere ale existenţei.
Iar unul dintre acestea e permanenta transformare a oamenilor şi lucrurilor, micile miracole ascunse înapoia unor evidenţe care, deşi foarte pregnante, nu sunt întotdeauna evaluate la corecta semnificaţie. Înşişi oamenii locului dau senzaţia că au o dublă viziune asupra vieţii, ştiind mereu şi cum să trăiască, pe de o parte, dar şi cum să reflecteze asupra celor trăite, pe de alta. Dată fiind această realitate, nu va fi, deci, o surpriză că majoritatea schiţelor şi portretelor pe care naratoarea le face celor pe care-i cunoaşte sau celor cărora ajunge să le cunoască istoriile sunt menite a pune pe gânduri cititorul şi, nu în ultimul rând, a-l impresiona prin sâmburele tragic pe care îl poartă în ele chiar şi cele mai aparent neînsemnate fiinţe. Marek Marek e convins că trupul îi este locuit de o pasăre şi sfârşeşte prin a se sinucide. Franz Frost suferă de coşmaruri ce par a-i fi trimise, în mod inexplicabil, de pe o altă planetă şi, deoarece refuză să se supună rigorilor războiului şi să poarte casca militară, este ucis. Ulterior, fiul său moare din cauza ciupercilor otrăvitoare. Un profet local aşteaptă sfârşitul lumii, iar pentru că acesta nu vine, începe să-i caute pretutindeni semnele prevestitoare. Kummeris, o tânără frumoasă şi pioasă care, datorită calităţilor sale ar fi putut să fie canonizată, sfârşeşte respinsă de lumea laică deoarece, după un miracol se trezeşte având chipul lui Christos (deci, nu mai corespunde imaginii pe care cei din jur o aveau despre ea), însă e respinsă şi de lumea religioasă, deoarece contrazice toate modelele pe care, anterior, se considera că o femeie trebuie să le urmeze pentru a putea aspira la sfinţenie… Viaţa cotidiană se amestecă în permanenţă cu cea imaginată, adevărul ia adesea forma părelnicei iluzii, însă pura şi gratuita aparenţă nu trece niciodată drept esenţă, ci are darul de a îndrepta atenţia cititorului doar spre ceea ce trebuie reţinut. Şi, sigur, spre acele lucruri asupra cărora trebuie să meditezi pentru a putea ajunge la revelaţia ce dă sens întregii existenţe. Iar dacă, în cazul personajului feminin care-şi asumă rolul de narator în Casă de zi, casă de noapte, ori al Martei, aceasta constă în povestire şi / sau rememorare, pentru Olga Tokarczuk, marea revelaţie este, fără îndoială, descoperirea unei vocaţii literare ce dezvăluie un talent uimitor şi o artă care spune multe despre o Europă de Est care a fost, din păcate, prea puţin cunoscută până acum.
*
Se spune adesea că vremea romanelor de multe sute de pagini a apus odată cu marele realism al veacului al XIX-lea. Cu toate astea, sunt câteva cărţi apărute în ultimii ani care contrazic această afirmaţie şi readuc în actualitate discursul istoric de largă respiraţie, plus meditaţia profundă asupra problemelor esenţiale ale umanităţii contemporane. E cazul, de pildă, al romanului Binevoitoarele, al lui Jonathan Littell, publicat în 2006, care a devenit, aproape peste noapte, senzaţia literară a momentului. Dar la fel se întâmplă şi cu Morfina (2012), cartea polonezului Szczepan Twardoch. Impresionant prin dimensiuni – are peste cinci sute de pagini – şi părând a descuraja cititorul care aşteaptă un deznodământ spectaculos şi rapid, romanul acesta cucereşte, însă, chiar de la început şi se citeşte pe nerăsuflate, fascinând prin extraordinarele efecte stilistice create cu măiestrie de autor, dar şi prin aspectele pe care acesta reuşeşte să le abordeze într-un mod inedit şi întru totul convingător din punct de vedere estetic.
Imposibil de rezumat în câteva cuvinte, romanul Morfina. Varşovia: femei, droguri şi trădare este o carte tulburătoare despre temele eterne ale literaturii: soarta omului în raport cu mersul istoriei, dragostea, moartea, războiul. Dincolo, însă, de aceste aspecte, romanul lui Twardoch este relatarea existenţei uluitoare a unui protagonist de neuitat, Konstanty Willemann, prins într-o înlănţuire de întâmplări care îl definesc şi care, în egală măsură, determină cititorul să mediteze asupra propriei conştiinţe şi chiar asupra alegerilor pe care, în circumstanţe asemănătoare, fiecare dintre noi ar putea să le facă. Excelenta versiune românească este semnată, și acum, ca și în cazul Casei de zi… (ambele romane fiind incluse în colecția Literatura europeană contemporană, a Editurii Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca), de Cristina Godun, al cărei demers de introducere a prozei poloneze în spațiul cultural românesc este nu numai binevenit, ci reprezintă și un exemplu de artă a traducerii excelent cunoscută și practicată.
Acţiunea este plasată în Varşovia anului 1939, pe fondul invaziei naziste asupra Poloniei, iar Konstanty, tânărul în vârstă de treizeci de ani care va deveni eroul şi, apoi, veritabilul antierou al cărţii, se vede, dintr-o dată, confruntat cu istoria şi cu provocările propriei identităţi – pe care crede (mai precis cei din jurul său cred!) că ar trebui să şi-o asume. Dar, mai întâi, trebuie să o clarifice – în primul rând pentru sine. Căci Willemann este fiul Katarzynei, o sileziană mândră de originea sa şi care nu a ezitat niciodată să lupte pentru valorile poloneze, dar şi al unui ofiţer german, aristocrat de viţă veche. Iar problema lui Konstanty este că e convins că nu se simte legat (că nu poate fi legat) de nici una dintre aceste identităţi ce se văd, deodată, puse într-un acut conflict, într-un mod oarecum asemănător cu celebra situaţie descrisă de Günter Grass, în Toba de tinichea. Prin urmare, va încerca să-şi eludeze obligaţiile militare, însă, cumva fără să vrea, devine membru al conspiraţiilor puse la cale de grupările de rezistenţă. Numai că Willemann are impresia că e mereu încurcat de aceste obligaţii politice, câtă vreme el se defineşte mai cu seamă prin raportarea la persoanele care contează în viaţa sa: soţia lui, Hela, fiul său, Jureczek şi iubita lui, Sala. În plus, el este – şi îşi propune să rămână cu orice preţ – un om care ia viaţa cu uşurinţă, incapabil să se smulgă de sub plăcerea pe care i-o oferă, oricând are nevoie, paradisurile artificiale determinate de consumul de morfină. Deopotrivă simpatic şi respingător, uman şi cinic, bun şi rău, răul dominându-i, însă, numeroase alegeri, Willemann aminteşte de personaje ale lui Gombrowicz sau Witkacy, de Aue, protagonistul din Binevoitoarele lui Littell, dar şi de unii dintre eroii din filmele lui Andrzej Munk, fiind, la rândul său, un oportunist aruncat fără voia lui în vâltoarea unui război mondial, incapabil să creadă în eroism sau în etosul patriotic. Iar marea artă a lui Szczepan Twardoch constă în a prezenta, pe de o parte, problemele lui Willemann într-o conflagraţie căreia nu-i vede rostul şi pe care nu reuşeşte niciodată să o considere şi o cruciadă personală, iar pe de alta, dificultăţile pe care le are în încercarea de a pune cumva în acord – mereu un echilibru instabil – partea sa poloneză cu cea germană. Identitatea şi naţionalitatea devin veritabile leit-motive ale acestei cărţi şi elementele esenţiale, chiar dacă el nu le recunoaşte ca atare, ale unui personaj care se autodefineşte ca „om lipsit de inimă şi de patrie”, dar care, cu toate astea, demonstrează o căldură şi o umanitate uluitoare. Ambiguitatea îl defineşte mereu pe Willemann, care atrage cititorul şi-l cucereşte exact în măsura în care îl şi face să-l deteste pentru unele comportamente sau decizii. Cartea în ansamblu devine, în acest fel, de-a dreptul narcotică, titlul nefiind deloc întâmplător, convingând chiar şi lectorul sceptic, prin ritmul excelent dozat, prin tehnica înlănţuirii episoadelor şi prin vârtejul de întâmplări prin care, ca într-un dans frenetic şi la rândul său hipnotic, trece Konstanty Willemann.
În plus, Szczepan Twardoch reconstruieşte extraordinar atmosfera Varşoviei în primele săptămâni ale ocupaţiei germane, descriind străzi pustiite, oameni înspăimântaţi, dar şi localuri unde cei rămaşi în oraş petrec pentru a reuşi să ignore, fie şi temporar, realitatea dură a războiului. Iar romancierul utilizează şi un procedeu mai puţin obişnuit în proza ultimilor ani, dar asupra căruia demonstrează că deţine întregul control. Şi anume, îl prezintă pe Willemann ca fiind urmat – câteodată urmărit – de un glas misterios, feminin, expresie a unei la fel de misterioase forţe care ştie perfect totul despre trecutul şi viitorul său, cititorului rămânându-i să evalueze consecinţele faptelor prezentului şi implicaţiile acestora atât la nivelul devenirii personajului ca atare, cât şi la acela al întregului discurs narativ din Morfina. Prin intermediul acestei strategii excelent orchestrate, scriitorul prezintă să evoluţia altor personaje şi creează, astfel, şi o cuprinzătoare şi expresivă frescă a Varşoviei acelei epoci atât de frământate. Întrebarea la care au încercat să răspundă diferiţi exegeţi a fost dacă această forţă misterioasă şi glasul care o exprimă reprezintă forme ale puterii Răului aflat în perpetuu conflict cu Binele, ale vechii perspective a naratorului omniscient sau dacă nu cumva drogul amintit în titlul romanului îşi face simţite efectele asupra conştiinţei protagonistului într-o asemenea măsură încât să-l determine pe acesta şi, implicit, pe cititor, să creadă că ceva mai presus de el îi decide acţiunile şi-i conduce paşii printr-o lume dezlănţuită şi nebună, în care singura normalitate a devenit lipsa de normalitate. Poate şi datorită folosirii acestor mijloace artistice neaşteptate, romanul, în ciuda dimensiunilor sale de secol XIX, rămâne, de la un capăt la altul, o lectură care se face de-a dreptul cu sufletul la gură. Ca, de altfel, şi celelalte scrieri ale lui Twardoch (n. 1979), unul dintre reprezentanţii de seamă ai literaturii contemporane a Estului european. Scriitor şi publicist, specializat în filosofie şi sociologie, el s-a impus în proza zilelor noastre mai cu seamă după publicarea romanului Eternul Grunwald (2010), nominalizat la Premiul Literar Jozef Mackiewicz, şi a volumului de povestiri Aşa este bine (2011), nominalizat la Premiul Gdynia.
Esenţial rămâne faptul că, în Morfina, Twardoch are grijă ca, abordând un subiect atât de delicat cum e cel al începutului celui de-al Doilea Război Mondial în Polonia, să nu formuleze concluzii simplificatoare şi nici să nu pună maladiei ce cuprinsese întregul mapamond în acei ani vreun diagnostic grăbit. În loc de aşa ceva, el prezintă un om prins în mijlocul tumultului istoriei şi incapabil să se smulgă propriilor plăceri, vrând să ştie – să afle! – cine este, dar neştiind cum să procedeze pentru ca revelaţia să nu fie prea dureroasă; un erou în devenire, care, însă, se transformă în antierou, nu doar din cauza alegerilor sale, cât (şi) din pricina cursului istoriei. Adică, un om care e mai mult rău decât bun, dar pe care, cu toate astea, cititorul nu-l poate uita. Poate tocmai pentru că un astfel de personaj seamănă atât de bine cu viaţa însăşi.
Olga Tokarczuk, Casă de zi, casă de noapte.
Traducere de Cristina Godun, Cluj-Napoca,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017.
Szczepan Twardoch, Morfina.
Varşovia 1939: femei, droguri şi trădare.
Traducere de Cristina Godun, Cluj-Napoca,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017.