Efulgurații. Din varii scrinuri strânse

„De curând, poetul Teofil Răchițeanu a intrat în categoria seniorilor întru scris (80 de ani împliniți, când experiența și rostirea poetică au devenit parte organică din corporalitatea lui hieratic-pădureață. Vorbim, în cazul său, de un adevărat personaj sadovenian, care și-a pus pieptul pe stânca crestată a muntelui, ascultând șoapta înfiorată a frunzelor și răscolitul codrilor în timp de furtună, pipăind instinctual vocea ancestrală a humusului primitiv, cu care a fost solidar și Avram Iancu. (…) Poezia lui Teofil Răchițeanu se umple tot mai des de curgerea infinitului etern. Motive și sugestii eminesciene, plutesc în magma conștiinței sale poetice, ca niște insulițe de înțelepciune și aisberguri purtătoare de sens. Niciun poet român contemporan nu și-a însușit lecția poeziei eminesciene mai profund și mai întemeiat ca Teofil Răchițeanu, prin filtrul lui luminos de simțire și gândire poetică plutesc numeroase frânturi de construcții sintagmatice eminesciene, sporindu-le luminiscența și autonomia lexicală, întipărită într-o nouă geometrie a fluidității cuvântului. (…) Volumul acesta de Efulgurații emană un neabătut dor de Eminescu, de frumusețea nealterată a poeziei lui. În același timp, e volumul care naște multiple raporturi între gândirea poetică a poetului din Răchițele în încercarea de a defini o dinamică a destinului uman, aflat în fața Morții și a Eternității.”

Mircea Popa