Efulguraţii. În zig-zagul gândului

Cu un dosar de receptare critic, în care semnează:

Theodor Codreanu, Ion Pop, Mircea Popa, Mircea Vaida-Voevod, Iosif Cristian Pașcalău, Ion Buzași, Rodica Lăzărescu, Radu Vida, Vladimir Udrescu, Adrian Țion, Mihai Posada, Paula Romanescu, Monica Grosu, Horia Bădescu, Zenovie Cârlugea, Andrea H. Hedeș, Gavril Moldova, Miron Scorobete, Gh. Secheșan, Iuliu Pârvu, Ion Brad, Ștefania Vîț, Aurel Sau, Traian Vedinaș.

Ascetul din Apuseni, Teofil Răchițeanu (n. 5 ianuarie 1943, Răchițele, jud. Cluj), întors definitiv la baștină din 1974, ca profesor de limbă și literatură română, remarcat cu un an înainte de Geo Bogza (într-o tabletă din „Contemporanul”), în care îi recunoștea talentul și-i prevedea un viitor pe măsură, după poemele și scrisorile trimise (debutase editorial în 1969, cu Elegii sub stele), n-a fost, totuși, un „răsfățat” al criticii, după cum ar fi meritat profunzimea harului său, amintindu-mi, din acest punct de vedere, de un poet și prozator remarcabil, Ion Gheorghe Pricop, din cealaltă parte a țării, care a profesat întreaga viață, tot ca dascăl de limba și literatura română, într-un sat din apropierea Prutului, Duda, jud. Vaslui.

„Vina” poetului din Răchițele, dincolo de condiția de „provincie”, e că n-a intrat în jocul „complexelor de cultură” de după Al Doilea Război Mondial, disociindu-se, ontoestetic, de módele de succes ale vremii, de orice boemă, programatic, cum se exprimă în unul dintre catrenele sale târzii, al 1001-lea, constituit ca post-scriptum nu numai la ceea ce a numit efulgurații, ci la întreaga operă. (Theodor Codreanu)