Eminescu – „mirunsă frunte”. În viziunea scriitorului Valeriu Anania

„Cartea de față însumează o serie de cercetări atât despre eminescianismul  manifest sau latent al operei literare a lui Valeriu Anania, cât și despre poetul național ca subiect de preocupare deliberată și reflexivă a ierarhului cărturar. Într-un mod magistral, subtil și elegant, Ioan St. Lazăr devoalează rolul central pe care Mihai Eminescu îl are atât în creația literară a lui Valeriu Anania, cât și în construirea sinelui său existențial-cultural. Această centralitate nu ține de o simplă reverență exterioară față de marele poet, ci mai mult, este analogă, pentru a folosi unul din termenii profesorului Lazăr, foarte inspirat ales, pentru că la mijloc nu este un simulacru, ci o atitudine de prețuire pe plan cultural. Eminescu este pentru universul simbolic al poetului și literatului Valeriu Anania arhetipul prin excelență, nu doar în calitate de creator de cultură, ci și în raportul său existențial față de lume și viață. Reperul absolut, mai simplu spus, pentru Valeriu Anania, este Mihai Eminescu. El este steaua nordului, îndreptarul, judecătorul, măsura, rădăcina prin care aspirantul, iar apoi consacratul Anania caută să răzbească, să se definească, să rodească în vița-de-vie a culturii românești. Din acest motiv este atât de important subiectul eminescianismului în opera ananiană: pentru că nu poate fi localizat și identificat doar în anumite părți ale operei sale, ci mai degrabă o structurează, o subîntinde, o articulează. Prin urmare, a desfășura înaintea cititorului tainele eminescianismului din opera lui Valeriu Anania înseamnă a oferi, totodată, poate cea mai importantă cheie de interpretare și de înțelegere a creației sale literare și nu numai.” (Episcopul Macarie Drăgoi, al Episcopiei Europei de Nord)

…sorgintea divină a Poeziei / logosului poetic-uman, cu care se identifică Poetul și exercitarea ei în „ipostază christică” purtând pentru oameni și între oameni Cuvântul dumnezeiesc confin, este o expresie subiacentă a întâlnirii omului poetic cu Dumnezeu, o întâlnire perpetuă și lucrativă prin ere, antrenând cu sine neamul receptiv al poetului. (…) …la „sanctificarea” populară exprimată arghezian, Valeriu Anania a adăugat „Eminescului”/și lui Eminescu, în acest „imn”, cu deschiderea argumentului teologic, un prag de sfințenie în planul întâlnirii poetului cu Dumnezeu pe dimensiunea onto-poetică eternă. (Ioan St. Lazăr)