Freamătul și tulburarea. 70 de poeme ale împăcării, șapte ale remușcării şi încă unul dublu

Dumitru Cerna debutează editorial abia după Revoluție, cu volumul de versuri Cireșe amare (1993), dar această explozie oarecum întârziată nu era neapărat efectul unei conjuncturi favorabile. Autorul venea din spațiul bibliotecii și din anturajul unor literați profesioniști. Crescuse într-o ambianță fertilă și formatoare, în care cultul poeziei mai întreținea sentimentul apartenenței la o comunitate privilegiată, iar prestigiul social al scriitorului nu era deloc o iluzie. Astfel modelat, Dumitru Cerna își asumă poezia ca pe o vocație destinală, cultivând totodată o imagine a poetului de descendență romantică, imagine discreditată însă de „mitul utilului” dominant în societatea de consum de astăzi. De aceea, creația va însemna pentru el o sfidare a oricăror forme demitizatoare, concomitent cu situarea orgolioasă într-un orizont al esteticului exclusivist. Mizerabilismului vieții cotidiene îi opune un estetism aproape ostentativ, de sursă dandy-istă, construindu-și, cu o prețiozitate meticuloasă, distincția și promovând emfaza ca un mod al nonconformismului. Înțeleg aici emfaza ca o marcă a diferenței prin artă. Este expresia arogantă a gratuitului prin care poetul contestă realitatea imundă.

Petru Poantă