Jean-Jacques Rousseau

„După o jumătate de secol de la apariţia primei ediţii, lectura monografiei lui Dumitru Isac, Jean-Jacques Rousseau – cu toate că declarată didactică şi de popularizare, deci adresată nu specialiştilor, ci publicului larg –, invită cititorul la reflecţie pe marginea unui subiect, din fericire (încă) foarte controversat. Viaţa şi opera lui Rousseau, aparent situate într-o incongruenţă accentuată, una faţă de cealaltă, rezumă împreună ceea ce am putea numi contradicţia fundamentală a genevezului devenit parizian în timpul vieţii fizic-biologice, apoi cetăţean al lumii după trecerea în eternitate ori, dacă preferăm sintagma cam ciudată şi ambiguă a doamnei d’Houdetot: a nebunului interesant. Căci Jean-Jacques miră şi contrariază pe oricine, la tot pasul: când are (rareori) o situaţie financiară, profesională, de sănătate, sentimentală, etc. relativ stabilă şi promiţătoare, îi face impresia că e mai în voia sorţii ca oricând şi o destramă; dacă primeşte sprijin din partea prietenilor – câţi vor fi fost şi cât de buni vor fi fost cu adevărat, nu vom şti niciodată – îl respinge, plângându-se că e prea nenorocit ca să-i împovăreze cu acceptarea gestului lor; sau, dacă situaţia existenţială îi e periclitată serios, se joacă pur şi simplu cu viaţa şi libertatea lui, ca şi cum i-ar fi într-adevăr indiferente. Aşa s-a întâmplat atunci când, în urma emiterii ordinului de arestare pe numele său de către procurorul Franţei, Rousseau risipea exasperant zilele şi orele avute la îndemână pentru a se salva; spre norocul său, destinul i-a regizat o întâmplare antologică: patrula trimisă pentru a-l prinde îl salută amabil din mers, fără a-l reţine. Un om imposibil? O ilustrare insolită a condiţiei trestiei gânditoare pascaliene?”

Ionuţ Isac