Nădejdile şi deznădejdile lui Antim. Cântecul gibonului

     „Vodă Constantin Brâncoveanu, om zdravăn, arăta cumpătare, cu zăbavă în rostire, cu frământări de braţe, cu raze rotitoare plecate din ochii mari, aşezaţi sub sprâncene încovoiate, negruţe, ce sprijină fruntea înaltă sub cuşma domnească, cu mustaţă lungăreaţă, vărsată în barba îngustă oprită să curgă peste pieptul falnic.

     Păşea agale şi apăsat, în vreme ce beizadea Cantemir se afla cu un pas în urmă. Purta pe cap păr străin, lung şi ondulat, poposind pe umeri, pe spatele viguros şi se clătina odată cu gâtul subţire, nestatornic. Faţa bucălată, alburie răsfira blândeţe când Dimitrie Cantemir asculta vorbele lui vodă, iară când pornea vorba, tremurau pleoapele sale prelungi şi se roşea pieliţa feţei. Obrajii înfloreau mai puternic, nările zvâcneau adesea când glăsuia cu evlavie despre mândrele gânduri plăsmuite în marea şi strălucita vivliotecă din Stambul, ori când aducea laude măreţului ţar Petru Întâiul.

Era linişte lângă Bosfor, doară valurile mici se stingeau la mal cu blând clipocit. (…)”