Povestea Iuliei

Uitându-mă în urmă, la anii care au trecut de când te-ai născut, la povestea vieții tale, pe care am retrăit-o, scriind, mi se pare că timpul mi-a jucat mari feste. A trecut când repede, când greoi, când calm (mai rar), când smucit (ceva mai des). Voiam să se oprească, fugea. Voiam să treacă, părea că stă și tot așa. A fost inegal și imprevizibil, a fost un tumult, cu rare momente de sincronizare care au fost, probabil, fulgurațiile în care am avut realizările cele mai mari ale vieții – atunci s-a petrecut o aliniere – a fost the perfect timing pentru care sunt profund recunoscătoare. Îmi rămâne, persistentă, senzația că anii au zburat. Mă consolează, însă, că au fost foarte plini, incredibil de plini, poate că de-asta mi-au scăpat printre degete: unde s-au dus oare? Cioran spunea „fiind una cu viața, ești timp, trăindu-l, mori împreună cu el”. Cred că așa putem trăi pe deplin, fiind „una cu viața”, acceptând să murim împreună cu timpul și apoi să ne naștem odată cu fiecare nouă zi.

Mergi înainte cu inima deschisă, Iulia, minunează-te, întreabă-te și caută, caută mereu ceva, vei „găsi lumea întreagă”.

Autoarea