Scurtă epopee a unui medic pe Frontul de Est (8 aug. 1942 – 9 sept. 1943)

Notele, după cum se vede, conțin observații personale, atât obiective, cât și subiective, nu se poate altfel; rezultatul dialogului cu locurile străbătute, cu oamenii, cu activitatea depusă. Activitatea profesională din timp de pace, care a fost transpusă în stare de război. Activitatea cu nuanță civilă, care a fost adaptată la regimul militar. Vagi generalități, mai curând mărunțișuri. (Ion N. Petroșanu)

Ce bine dacă, atunci când era în viață tatăl nostru, l-am fi descusut să aflăm tot ce ar fi putut el să ne destăinuie și totodată să înțelegem mai bine prin ce a trecut. Interesant este că el a relatat imparțial fapte și situații din mai multe puncte de vedere: al românilor, al inamicilor (sovieticii), al germanilor (cu care România era aliată), dar și al populației locale, ruși de rând, față de care a arătat compasiune prin ajutorul dat ca medic de câte ori s-a putut. (Cei trei copii: Theodor, Cristian, Michaela)

Personal, îi datorez doctorului Petroșanu foarte mult din formarea mea chirurgicală, fapt pentru care-i voi purta o veșnică recunoștință. Niciunuia dintre chirurgii pe care i-am cunoscut nu i se potrivesc mai bine cuvintele scrise de Carlyle: „Munca trebuie săvârșită în tăcere, eroic…” (Prof. dr. Ion Chiricuță)