Călăreţul polonez

2 recenzii pentru Călăreţul polonez

1. 

   RODICA GRIGORE – iulie 25, 2020

   Comparat, în ceea ce privește unele tehnici narative, cu Jorge Luis Borges sau, de o parte a criticii, chiar cu William Faulkner (mai cu seamă la nivelul modului de tratare a formelor temporalității), Antonio Muñoz Molina (născut în anul 1956, la Úbeda, provincia Jaén), impus ca prozator în adevăratul sens al cuvântului în spațiul cultural hispanic odată cu publicarea celui de-al doilea roman al său, Iarna la Lisabona (1987), oferă cititorului, prin Luna plină, un alt exemplu al artei sale narative de excepție. Publicat în anul 1997, romanul Plenilunio are ca punct de plecare, după cum autorul însuși a mărturisit, un fapt divers din paginile ziarelor, și anume fotografia unui tânăr criminal, surprins în sala de judecată într-o ipostază calmă și senină, ca și cum s-ar fi aflat într-o biserică, nu pe băncile unui tribunal. Pornind de la această imagine aparent banală pe care a văzut-o într-un cotidian american, scriitorul spaniol a construit un foarte reușit roman polițist, o narațiune plină de suspans, pe alocuri cu accente de proză de aventuri, implicând teme care se întretaie și se influențează reciproc, personaje excelent construite, dar, de astă dată, după cum Muñoz Molina va sublinia în repetate rânduri, fără date care să țină de domeniul biografiei autorului, așa cum se întâmpla în unele dintre creațiile sale anterioare, ca să amintim aici doar excelentul roman Călărețul polonez (1991).
   Relatarea se face la persoana a treia, iar narațiunea e în general lineară, cu toate că planul prezentului e întrerupt, pe alocuri, pentru inserarea unor secvențe din trecut, importante pentru construcția subiectului și pentru evoluția personajelor. Plasate la începutul anilor ‘90, după cum indică anumite detalii ce trimit la reevaluările obsedante ale perioadei franchiste, atât de caracteristice pentru Spania acelei epoci, întâmplările din romanul acesta șochează și țin cititorul cu sufletul la gură. Căci o fetiță de nouă ani, Fatima, e violată și ucisă cu bestialitate, comunitatea e bulversată la gândul că astfel de fapte s-au putut petrece în orașul aparent atât de liniștit, iar autoritățile încep demersurile de descoperire a făptașului. Sarcina aceasta, care se va dovedi mult mai dificilă decât păruse la prima vedere, îi revine unui inspector revenit în sud din Țara Bascilor, a cărui unică rațiune de a fi devine găsirea criminalului. Între timp, însă, în oraș are loc o a doua tentativă de crimă, iar atenția pe care presa o dă acestui caz începe să reprezinte o amenințare pentru inspectorul căutat de grupările separatiste basce, a căror activitate o investigase în trecut. Având o căsnicie dificilă, iar soția sa fiind afectată psihic de modul de viață marcat de permanente amenințări, inspectorul are, pentru un timp, senzația că poate să-și găsească liniștea alături de Susana Grey, fosta învățătoare a fetiței ucise, însă, într-o lume marcată de violență, tihna oricărei relații e pusă la tot pasul sub semnul întrebării. Spațiul desfășurării acțiunii, cu toate că scriitorul nu indică vreodată numele orașului, pare desprins din creațiile sale anterioare, numeroase amănunte ducând direct către Mágina, localitatea în care critica literară a descoperit atâtea și atâtea legături cu Úbeda, unde s-a născut autorul însuși. Excelentă e traducerea în limba română a cărții (publicate, ca și Călărețul polonez, de Editura Casa Cărții de Știință, din Cluj-Napoca), semnată de Melania Stancu, de fiecare dată atentă la nuanțele și ritmurile textului și pe deplin capabilă să prindă și să redea în românește stilul scriitorului spaniol.
   Romanul lui Antonio Muñoz Molina combină cu măiestrie istorisirea cu meditația filosofică, acțiunea cu reflecția, ironia amară cu cinismul atitudinii și faptelor unui criminal cu sânge rece. Astfel încât, pe nesimțite, cititorul realizează că are în față mai mult decât un simplu roman polițist. Notele de realism frust ce punctează relatarea faptelor sunt întrerupte de momente de mare profunzime, în care conștiința lucidă a naratorului se apleacă asupra unor probleme grave, ce dau sens nu doar unei cărți aparent de aventuri, ci chiar condiției umane contemporane. Cine sunt cu adevărat vinovații și ce șanse există ca un criminal să primească pedeapsa pe care o merită? Cine poate garanta că astfel de întâmplări nu se vor repeta? Crima și criminalul nu mai sunt privite, aici, din perspectiva vâlvei jurnalistice care, de foarte multe ori, caracterizează prezentarea unor tragice evenimente ale zilelor noastre. Căci, convins, după cum a spus chiar el, că opinia publică e adesea în pericol de a-și îndrepta atenția prea mult asupra criminalilor și de a pierde, astfel, din vedere, tocmai victimele și suferința lor, scriitorul spaniol are curajul de a explora cu acuitate și compasiune sentimentele de spaimă ale victimei care s-a aflat la un pas de moarte, micuța Paula, și de a încerca să înțeleagă, în acest fel, din perspectiva inspectorului (al cărui nume nu-l aflăm) groaza primei victime inocente, mica Fatima. Interesantă este, tocmai în acest context, figura criminalului din Luna plină – un tânăr aparent obișnuit, care trece cu ușurință neobservat de cei din jur, având o meserie umilă și fiind obsedat de mirosul de pește pe care crede că mâinile sale l-ar avea tot timpul, în ciuda oricăror încercări de a-l îndepărta. Semnificând disprețul tânărului criminal pentru propria ocupație, dar și pentru originea sa și pentru propria familie pe care o consideră, indirect, vinovată de toate neîmplinirile și eșecurile sale (inclusiv de cel în plan fizico-erotic), mirosul de pește – prezent mai mult în mintea sa decât în realitate! – pare a-l singulariza și mai mult pe cel care, oricum, se situa în mod deliberat departe de semenii săi, chiar și atunci când se afla în mijlocul mulțimii.
   Având plăcerea ascunsă de a se considera superior inspectorului și organelor de poliție din simplul motiv că, pentru moment, pare a fi în afara oricărei suspiciuni, criminalul (care, în paranteză fie spus, nu apare decât în capitolul 12 al cărții!) se plimbă adesea prin locurile unde își ademenise prima victimă ori prin centrul orașului, prin fața comisariatului, ca pentru a-și afirma, în mod secret, ascendentul asupra tuturor. Numai că ajunge să facă un pas greșit, și anume să încerce să comită o a doua crimă, exact după tiparul primeia. Victima are aceeași vârstă, agresiunea are loc tot într-un lift, la adăpostul întunericului nopții, numai că fetița își pierde doar cunoștința, nu și viața, iar din acest moment începe o cursă contra-cronometru pentru prinderea vinovatului, inspectorul beneficiind și de mărturia Paulei și încercând cu disperare, împreună cu colegul său, Ferreras, să pună cap la cap amănuntele macabrelor evenimente. De fapt, doar datorită detaliilor pe care și le amintește fetița și lunii pline din noaptea fatidică criminalul va fi, în cele din urmă, descoperit. În plus, părintele iezuit Orduña, fost profesor al actualului inspector de poliție (de pe vremea când acesta se afla la orfelinat, după ce îi pierduse pe părinții săi) încearcă să-l convingă să străbată orașul și să privească atent chipurile oamenilor, deoarece răul, susține el cu obstinație, poate fi observat în ochii acestora și pe chipul lor. Tema răului din societate, a luptei neîncetate dintre Bine și Rău, e prezentă în acest roman, iar părintele Orduña se transformă, treptat, într-un adevărat maestru spiritual al inspectorului, care are mare nevoie de puncte de reper în mijlocul unei lumi ce pare a-și fi ieșit din matcă și al unei căsnicii ale cărei ruine le contemplă mereu neputincios: „Zi și noapte umbla prin oraș în căutarea unei priviri. Nu trăia decât pentru îndatorirea aceasta, deși încerca să facă și alte lucruri sau se prefăcea că le face, privea numai, spiona ochii oamenilor, chipurile necunoscuților, ale ospătarilor din baruri și ale vânzătorilor din magazine, chipurile și privirile din fișele deținuților. Inspectorul căuta privirea cuiva care văzuse ceva mult prea monstruos ca să poată fi atenuat sau șters complet de uitare, o privire care trebuia să păstreze o amprentă sau o urmare a crimei, niște pupile în care să întrezărească vina fără nici o ezitare. Îi spusese părintele Orduña «găsește ochii aceia», și îl fixase cu privirea până când inspectorul tresări puțin, ca pe vremuri…”. Iar dacă bătrânul iezuit e ghidul său spiritual, cea care îl ghidează în plan sentimental e Susana Grey, femeie inteligentă, divorțată și mamă a unui copil, alături de care inspectorul pare a-și regăsi forța de investigație și puterea de lucru. Numai că totul va fi pus sub semnul morții, al amenințărilor de tot felul și al violenței, câtă vreme, sub pretextul nebuniei, criminalul ar putea scăpa în scurtă vreme de pedeapsă și ar putea comite alte crime, iar pe de altă parte militanții basci ETA îl urmăresc pe inspector, ajuns un soi de veritabilă victimă colaterală a propriei sale celebrități determinate de articolele din ziare și de imaginile ce se difuzează la toate televiziunile din țară. Încercând să descopere răul și să-l pedepsească, iar pe de altă parte să facă bine (sau, cel puțin, să facă dreptate – ori, măcar, justiția umană) victimelor, inspectorul își pune propria viață în pericol, iar răul, fie că e vorba despre violența domestică, despre agresiunile sexuale sau despre terorism, se dovedește mult mai greu de învins decât ar putea părea la prima vedere.
   Romanul acesta al lui Muñoz Molina abordează, din perspective adesea nebănuite și prea puțin analizate, tema exilului, o preocupare constantă a prozei spaniole a ultimelor decenii. Dar, în Luna plină, tema aceasta se concretizează într-un mod aparte. Spre deosebire de Călărețul polonez, de pildă, unde semnificațiile dezrădăcinării erau evidente și erau puse în mod clar într-un context cu adevărat internațional, aici avem de-a face cu izolarea inspectorului protagonist, cu singurătatea lui, cu dificultatea sa de a comunica și de a stabili (ori de a-și păstra) relații bune cu oamenii din jurul său. E exilat în mijlocul semenilor și al foștilor săi concetățeni, alături de care ajunge să trăiască din nou, într-un moment de cumpănă al existenței sale, la fel cum tot singur fusese și în Țara Bascilor, unde crezuse că poate să schimbe dacă nu lumea, măcar ceva din mediul dominat de violența care parcă ajunsese să determine majoritatea faptelor oamenilor.
   Antonio Muñoz Molina demonstrează încă o dată, în romanul de față, excepționalul său dar al observației, atât în ceea ce privește universul sentimentelor, cât și cel fizic, al lumii exterioare, reușind să transmită, în doar câteva rânduri și doar prin câteva tușe, sugestii nebănuite. Psihologia umană, frustrările sau bucuriile ce marchează existența cotidiană sunt, la rândul lor, excelent prezentate ori sugerate, romancierul știind întotdeauna cum să evite senzaționalul facil, dar și căderea în melodramatic. Nu putem trece cu vederea nici lirismul de substanță prezent, oricât de straniu ar putea să pară, exact în momentele esențiale ale textului, dându-i, în acest fel, o profunzime nebănuită. Scriitorul știe cum să descrie ceea ce spun gesturile, dincolo de cuvinte, dar și ceea ce, uneori, cuvintele reușesc doar să ascundă. Tăcerile și vorbele personajelor devin, așadar, deopotrivă de importante și relevante pentru evoluția conflictului și pentru deznodământul cărții. Citind Luna plină, lectorul se simte, pe rând, inspector de poliție, victimă și agresor, ghid spiritual al celor aflați în derivă, dar și detectiv în păienjenișul de semnificații al unui text care rămâne polițist doar la nivelul formei, conținutul trimițând spre sensuri superioare și, fără îndoială, spre marile adevăruri ale condiției umane contemporane.
   Antonio Muñoz Molina, Luna plină, traducere și note de Melania Stancu, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2018

2. 

   Rodica GRIGORE – iulie 25, 2020

   Încununat cu prestigiosul Premiu Planeta și cu Premiul Național de Literatură, romanul lui Antonio Muñoz Molina Călărețul polonez (El jinete polaco), apărut în anul 1991, a devenit în scurtă vreme bestseller (în Spania și nu numai), fiind considerat, pe bună dreptate, unul dintre textele cu adevărat reprezentative pentru evoluția prozei spaniole contemporane. Prota­goniștii cărții, Nadia și Manuel, retrași într-un apartament din New York, povestesc, amintindu-și ei înșiși după ani de zile, istoria ținutului natal, Mágina, dar recuperează, deopotrivă, fragmente esențiale ale propriei existențe. Pe parcursul acestui proces, în cadrul căruia memoria și dorința ajung să se confunde, faptul brut se metamorfozează în pură ficțiune – și invers. Iar cei doi îndrăgostiți își asumă deopotrivă trecerea timpului și distanța, astfel încît, uneori, rememorarea trecutului devine, pentru ei, veritabilă reinventare a sa, căci printre amintiri ei includ fapte imaginate, dorite sau visate. Tema majoră a romanului lui Muñoz Molina (ca și a unei importante părți a prozei spaniole a ultimelor decenii) este, privită din această perspectivă, recuperarea trecutului prin intermediul povestirii și al actului rememorării și transformarea sa definitivă în ficțiune, adică, altfel spus, substituirea realității faptelor și lucrurilor trăite cu un discurs legitimator.
   Istoria unei generații
   Împărțit în trei părți (Împărăția vocilor, Călărețul pe furtună și Călărețul polonez), romanul se eliberează, încă din primele pagini, de toate regulile unei narațiuni lineare și, anulînd cronologia, excelînd în tehnica salturilor în timp și a dialogurilor revelatorii, acoperă un întreg secol plin de evenimente istorice (de la Războiul din Cuba la Războiul Civil din Spania și apoi pînă la Războiul din Golf) și de întîmplări ale vieții oamenilor obișnuiți dintr-o localitate numită Mágina, pe care o regăsim și în alte scrieri ale lui Muñoz Molina.
   Comparat, în ceea ce privește unele tehnici narative, cu Borges sau, de o parte a criticii, chiar cu Faulkner (mai cu seamă la nivelul structurii și formelor temporalității), Antonio Muñoz Molina (născut în anul 1956, la Úbeda, Jaén), impus ca prozator în adevăratul sens al cuvîntului în spațiul cultural hispanic odată cu publicarea celui de-al doilea roman al său, Iarna la Lisabona (1987), oferă cititorului, prin Călărețul polonez, unul dintre marile romane apărute în ultimele decenii în limba spaniolă, pe bună dreptate considerat o capodoperă contemporană, istoria unei generații care trebuie să se împace deopotrivă cu rănile adînci lăsate de războiul fratricid prin care a trecut Spania, dar și cu toate provocările epocii lui Franco și ale anilor care au urmat dictaturii. Privit, uneori, chiar ca „narațiune exemplară a tranziției spaniole“, textul abordează aspecte esențiale ale vremii noastre, de la necesitatea (uneori imposibilitatea!) comunicării interumane sau singurătatea omului în marile orașe și pînă la exilul asumat ori impus, reprezentînd replica exactă, la nivelul formelor ficțiunii, a ceea ce Unamuno numea „intraistorie“. Raportată de către unii exegeți la biografia autorului, cartea de față rămîne, oricum am lua-o, un roman, nicidecum o autobiografie (fie ea și romanescă…) și depune mărturie despre semnificațiile pe care le are ori le poate primi universalul revelîndu-se la nivel individual, oarecum la fel cum se întîmpla și în proza lui Juan Rulfo ori Juan Carlos Onetti.
   Ajuns la treizeci și cinci de ani, Manuel, protagonistul romanului Călărețul polonez, crede că se poate considera mulțumit: mai toate visurile pe care și le făurise în copilărie și în adolescență s-au îndeplinit. Căci, dorind să se desprindă de ținutul natal și de tot ce însemna universul din Mágina, el se transformă, de-a lungul anilor, într-un soi de călător incapabil să se mai raporteze la vreo patrie și, cel puțin aparent, lipsit de dorința de a mai numi „acasă“ vreun loc anume. Lucrează ca translator pentru mai multe organizații internaționale și se simte suficient de confortabil în spațiile neutre și lipsite de individualitate: aeroporturi, camere de hotel, cabine de traducere… Totul pare a-i merge bine, inclusiv lipsa legăturilor afective dă senzația că-i priește, Manuel dispunînd mereu de independența necesară de a face, oricînd, orice își dorește. Numai că, privind cu a­ten­ție și evaluîndu-și propria existență, el realizează că, de fapt, tot acest confort e aparent și că libertatea sa absolută nu i-a adus și nici nu-i poate aduce fericirea. Abia atunci el își dă seama că prețul pe care l-a plătit pentru tot ceea ce a dobîndit este mare – prea mare. Căci, încercînd să uite anii petrecuți la Mágina și să se elibereze de propriile amintiri, Manuel a pierdut, treptat, toate acele elemente care îi defineau – în adevăratul sens al cuvîntului, nu doar în aparență – identitatea. Numai că totul se schimbă pe neașteptate în viața lui atunci cînd se îndrăgostește iremediabil de Nadia, actualmente locuind la New York, dar avînd origini spaniole. E momentul revelației supreme, iar Manuel decide să-și întemeieze un adevărat cămin. Însă, mai înainte, trebuie să treacă printr-un lung și, nu o dată, dureros proces de recuperare a trecutului. Care, din fericire, se dovedește a fi și trecutul Nadiei. Locul lor în lume devine, din acest moment, spațiul (și sufletul!) celuilalt, al persoanei iubite. Și tot din acest moment, Manuel devine, deopotrivă, protagonistul și povestitorul propriului trecut – pe care, rememorîndu-l și relatîndu-l, îl trăiește pentru prima dată în toate semnificațiile sale.
   Însăși viața lui Manuel se împarte, de acum, în două: înainte de a o cunoaște pe Nadia și după. Interesant e că scriitorul reușeș­te să exprime extraordinar modul în care, încercînd să se afirme și să devină ceea ce el considera a fi un om de succes, Manuel suferă, fără să-și dea seama, un proces periculos de pierdere a identității și, mai cu seamă, de pierdere a conștiinței acestei identități. Nu întîmplător, personajul este traducător; desigur, ocupație simbolic-metaforică. În clipa cînd începe să rememoreze anii petrecuți la Mágina (neîntîmplător, pentru prima dată locuind în deplinul sens al cuvîntului undeva, și anume, împreună cu Nadia, în apartamentul acesteia din New York, un soi de arcă salvatoare, unde cei doi își trăiesc dragostea și retrăiesc istoria propriilor familii) și să-și asume, pentru prima dată, propriul trecut, dar și trecutul țării și al regiunii de unde vine, Manuel se poziționează într-un spațiu al memoriei, în funcție de amănuntele căruia se poate defini, tot pentru prima dată, cu adevărat.
   Istorie vs. memorie
   În linii mari, conținutul narațiunii lui Manuel acoperă trei mari etape ale vieții sale, mai exact spus, ale istoriei sale personale: copilăria, adolescența și vîrsta adultă. Iar acestea corespund, în ceea ce privește structura exterioară a evenimentelor, dar și organizarea romanului lui Muñoz Molina, cu cele trei secțiuni ale cărții. Astfel, în cea dintîi, Împărăția vocilor, sînt prezentate fapte ce depășesc granițele biografiei lui Manuel, situate într-o epocă anterioară capacității sale de rememorare. Narațiunea începe odată cu sosirea la Mágina a străbunicului protagonistului, Pedro, copil găsit, stabilit pentru o vreme în Cuba, continuă cu existența bunicului său, jandarm în Garda de Asalt, care în 1939 ajunge într-un lagăr de concentrare, apoi cu cea a părinţilor săi, ţărani modești ce duc o viaţă umilă; și ajunge pînă la mijlocul secolului al XX-lea, adică în primii ani de viață ai lui Manuel. Comparată de cîțiva exegeți cu o „istorisire costumbristă“, această secțiune a cărții urmează mai degrabă ordinea afectivă, iar nu pe aceea cronologică a desfășurării evenimentelor. Memoria, mai cu seamă acea memorie a colectivității, sintetizată de „se spune că“, „se pare că“, este, pînă la urmă, la fel de capricioasă ca și cea personală… În cea de-a doua parte a cărții (Călărețul pe furtună), care acoperă, în mare, perioada studiilor sale universitare, la finele epocii franchiste, Manuel povestește ultimele luni pe care le-a petrecut la Mágina, convins că spațiul acesta e prea îngust și prea provincial pentru marile idealuri pe care crede că le-ar avea. Iar în cea de-a treia parte, cititorul are în față perioada existenței mature a lui Manuel – semnificativ fiind și faptul că titlul acestei ultime secțiuni a romanului este tocmai Călărețul polonez, după denumirea unei celebre pînze a lui Rembrandt, aflată la New York.
   Pe măsură ce Manuel evocă fapte și întîmplări ale vieții sale la Mágina, el transformă, fie și fără să-și dea seama, istoria în ficțiune, cîtă vreme, privită prin prisma subiectivă a rememorării, realitatea devine ea însăși parte a fic­țiunii legitimatoare a propriei identități. Căci, dacă inițial Manuel relatează doar ceea ce a auzit, completînd faptul cert cu ceea ce crede sau își imaginează că s-ar fi putut întîmpla în anumite circumstanțe, treptat, el își asumă nu doar rolul de narator, ci și pe cel de conștiință estetică, instanță ordonatoare a propriei istorii, astfel încît elementul personal să poată fi contextualizat în cadrul marii istorii. Nu doar memoria funcționează, în aceste pagini, ci, deopotrivă, imaginația.
   După cum a subliniat Antonio Muñoz Molina însuși într-unul din eseurile sale, „Imposibilitatea amintirii transformă memoria în ficțiune“. Desigur, însă, că ultima parte a romanului El jinete polaco (excelent tradus în limba română de Eugenia Alexe Munteanu!), intitulată chiar Călărețul polonez, este secțiunea în care obiectivitatea dispare aproape cu desăvîr­șire: cei doi îndrăgostiți, Manuel și Nadia, la adăpostul apartamentului din centrul New York-ului unde se refugiază, simt că pot modela chiar și trecutul în funcție de propriile amintiri – sau dorințe. Astfel că vor căuta puncte comune printre frînturile de memorie, vor face ca date și evenimente să coincidă, pentru a crea (și mai ales pentru a-și crea!) o istorie comună, cu scopul (care, chiar dacă nu e declarat ca atare, este evident!) de a descoperi în trecutul localității de unde se trag amîndoi motive sau prefigurări ale marii iubiri pe care o trăiesc și care, simt și știu ei, îi salvează de toate atacurile și provocările grăbitei epoci în care trăiesc.
   Drumul exilului
   Romanul lui Muñoz Molina abordează, din perspective adesea nebănuite la o primă lectură, tema exilului, o preocupare constantă a prozei spaniole a ultimelor decenii. Dar în cartea de față tema aceasta se concretizează într‑un mod aparte. Astfel, evoluția vieții lui Manuel prezintă numeroase asemănări cu cele prezente, în mod consacrat, în romanele de formare. Este evidențiat procesul de consolidare-redobîndire treptată a identității protagonistului, urmînd, în mare, cronologia – la care se raportează, implicit, cele trei secțiuni ale cărții.
   Interesant de menționat este, în acest context, încă un amănunt care, departe de a fi unul strict formal, capătă, pe parcurs, semnificații importante. Titlurile celor trei secvențe ale căr­ții impun și întrețin o serie de relații intertextuale cu trei domenii artistice distincte. Împărăția vocilor trimite direct la extraordinara carte El reino de este mundo (Împărăția lumii acesteia) și, în consecință, duce la imaginea biblică ce l‑a inspirat și pe Alejo Carpentier. Între aceste teritorii, care ar putea fi considerate cel real, respectiv, ideal, se situează „împărăția vocilor“, cea în care cuvîntul – auzit, rostit, transmis – se materializează, devenind, la rîndul său, o lume. Călărețul pe furtună (Jinete en la tormenta) este o trimitere clară la o melodie a trupei The Doors, interpretată de Jim Morrison, Riders in the Storm, și reprezintă, desigur, o aluzie la epoca în care unele dintre evenimentele relatate sînt plasate. Iar Călărețul polonez, titlul ultimei secvențe textuale, preluat după pînza lui Rembrandt, utilizează exact imaginea pe care miza și pictorul olandez – știut fiind că, în cultura occidentală, creația respectivă este considerată un simbol al exilului. Dar adevărata afinitate artistică pe care o demonstrează Muñoz Molina va fi completată, pe parcursul textului, și de fotografie, învestită cu semnificații esen­țiale pentru evoluția protagonistului, dar și pentru povestea de dragoste pe care o trăiește acesta alături de Nadia.
   Scriitorul utilizează, pe parcursul romanului, o tehnică narativă și stilistică aparte, numită de critică „estetică a fragmentării”, care eviden­­țiază și raportul aparte pe care Muñoz Molina a dorit și a reușit să-l mențină cu romanul istoric tradițional. Căci, aparent, Călărețul polonez dă senzația apropierii formulei artistice de narațiunea istorică, mai ales dacă ținem seama de numeroasele elemente ce țin de domeniul istoriei mai mult sau mai puțin recente ori al istoriografiei. Însă, în cazul romanului de față, trimiterile la evenimentul istoric sînt întotdeauna indirecte, subtextuale, structurate sub forma unui sistem (foarte bine pus la punct!) de aluzii și sugestii oferite cititorului drept chei de lectură. Abia pe măsură ce ne apropiem de prezent, marile evenimente istorice sînt men­ționate explicit, acesta fiind cazul Războiului Civil care a sfîșiat Spania la finele anilor ‘30. Odată cu acest moment, și tema exilului capătă o altă consistență, prefigurînd, mai ales prin intermediul maiorului Galaz, tatăl Nadiei, unele din întîmplările care vor urma și care vor marca viața fiicei sale și, desigur, pe cea a lui Manuel. Căci dragostea pentru Nadia îl va face, în cele din urmă, pe Manuel să abandoneze condiția de exilat voluntar pe care și-o asumase anterior (Galaz trăise exilul, în altă epocă, în cu totul alt mod) și să revină la Mágina. Pe de altă parte, Galaz este cel care îi lasă fiicei sale cufărul cu acele fotografii care îi vor ajuta pe cei doi îndrăgostiți să înțeleagă și să recompună/re­construiască prin rememorarea-istorisire un trecut pe care niciodată pînă atunci nu-l înțeleseseră. Iar la nivel strict simbolic, nu trebuie să uităm că Galaz este foarte legat de tabloul lui Rembrandt Călărețul polonez, întruchiparea exilului prin excelență. Istoria ca atare tinde să se transforme în literatură, cîtă vreme Muñoz Molina este convins că doar literatura poate examina domeniul istoric pentru a extrage din el acele învățăminte aflate mai presus de generalizările simplificatoare ori de discursul propagandistic.
   Primind vestea referitoare la moartea bunicii sale Leonor, Manuel își face bagajele și, după ani de zile, revine la Mágina. Iar spațiul acesta, localitatea natală, lumea de care personajul voise atît de mult să se rupă definitiv devine, pentru cititor, un oraș adevărat, viu în deplinul sens al cuvîntului – după ce, pînă acum, fusese o lume mică, pierdută printre amintiri, apoi evocată, reamintită, salvată de uitare și, finalmente, iubită. Aici își propune Manuel să-și înceapă noua viață, alături de Nadia, visînd să‑și cîștige, împreună cu ea, aici, în lumea unde amîndoi își au rădăcinile, locul atît de mult dorit, acel loc căruia să-i poată spune, pentru prima dată cu adevărat, acasă.