Istoriografia etnologiei româneşti a rămas până astăzi cantonată în panegiric, cu toată critica acerbă a etnologiilor naţionale iniţiată de Vintilă Mihăilescu. Demersul de faţă doreşte să se plaseze pe o cale de mijloc între aceste două atitudini, între abordarea internaţională revolută, a „antropologiilor culturale” postmoderne uniformizatoare de tip globalist şi cea de tradiţie naţionalistă interbelică a „etnografiei şi folclorului” ca „disciplină identitară” (Ilie Moise). Intenţia studiului nu a fost să demoleze figuri consacrate, ci să contureze o etapă a etnologiei de la noi. Dacă analiza influenţelor relativizează unele modele, ea ne deschide ochii asupra turnurii pe care a luat‑o ştiinţa românească. Dacă în Germania premisele ştiinţei aplicate au fost duse până la ultimele consecinţe, la noi au rămas în nucleu. În România era vorba şi de o altă motivaţie, construirea identităţii. Dacă pentru nemţi Versailles a fost o înfrângere, pentru români a fost începutul unei noi ere, de mari elanuri culturale şi naţionale, al unei democraţii de tip occidental.

Epistolar. Texte însoțitoare ale răspunsurilor la Chestionarele Muzeului Limbii Române 


Recenzii
Nu există recenzii până acum.