Narcis în coridorul cu oglinzi

„Cartea aceasta s-a născut, în primul rând, din nevoia de a trasa, într-o manieră personală, contururile unei hărţi intelectuale, spirituale şi literare a ceea ce a reprezentat poezia interbelică, în evoluţia literaturii române, dar şi pe plan european. Păstrând mereu în centru imaginea poetului, reflectată atât de plurivoc în creaţie, am analizat volumele de versuri, aplicând atât criteriul cronologic, cât şi pe acela tematic, am oferit soluţii personale de interpretare, apelând la noţiuni de hermeneutică, dar incluzând, fără doar şi poate, şi referiri la exegeza unor nume mari, care şi-au clădit o carieră în critică ridicându-le statui acestor monştri sacri sau, dimpotrivă, demolându-le cu secera şi ciocanul. Printr-un demers axiologic, am ales să ofer suficiente citate din poezii, să aleg exemplele cele mai elocvente, care să compună, prin ele însele, un subtext interpretativ. Scopul primar a fost mereu acela de a căuta acea scrijelire unică a peniţei care constituie amprenta irepetabilă a scrisului unui mare poet.

Cealaltă necesitate, de ordin interior, vine dintr-un resort intim, care traduce dragul de lectură al acestei felii de literatură, încă neostoit. Fascinaţia pe care această poezie o mai produce încă, o sută de ani mai târziu de la apariţia ei, este încă vie, iar vocilor, indiferent de tonalitatea lor, trebuie să li se cunoască acel vibratto care le face să fie unice. În perioada de aparentă acalmie politică dintre cele două Războaie Mondiale se ridicau glasuri poetice distincte, care se străduiau, mai strident sau pe tonalităţi mai grave, să racordeze literatura autohtonă la spiritul european. Primadone, solişti, cântăreţi în cor, virtuozi ai instrumentelor muzicale sau simpli lăutari, poeţii din această perioadă, fie ei de prim-rang sau de rang secund, cu lucrări interpretate pianissimo sau allegro, merită reconsideraţi, revizitaţi, reinterpretaţi. Din marea masă, se desprind cu uşurinţă acele personalităţi al căror glas acoperea mai multe octave decât îşi putea imagina cineva, care, nu numai că şi-au uimit contemporanii, dar au influenţat decisiv evoluţia ulterioară a scrisului românesc. În timp ce romanţa lui Minulescu, requiemul lui Bacovia, doina lui Pillat, imnul lui Voiculescu şi acel scherzzo al avangardiştilor sunt toate pietre de hotar, piese cântate pe un arpegiu personal, în cheie individuală, simfoniile unui Blaga, Barbu sau Arghezi împing la limita superioară potenţialul literaturii române, deschizând-o spre universalitate.

Mitul lui Narcis, fără îndoială, îşi găseşte în poezie, poate mai mult decât oriunde, una dintre cele mai productive, dar şi fascinante, interpretări. Fiecare condei se oglindeşte în creaţie, într-o multiplicitate de imagini, mai mult sau mai puţin fidele, unele esenţializate, altele artificializate, unele clare, altele obscurate sub straturi de înţelesuri şi simboluri, turnându-se pe sine în acest recipient încăpător, scăutându-se, cercetându-se, transformându-se. Multifaţetată, personalitatea poetului se sublimează în operă, efigie hieratică, iar eul liric devine oglindirea acestei refracţii poliedrice, care se deschide în evantai, într-o potenţială infinitate de forme concrete. (…)”

Lucia Ispas