O mie de ani într-o singură clipă

„Cu adevărat, prințesa Alida fusese dăruită de Cer cu o frumusețe aleasă, fără asemănare în lumea întreagă. Părul ca soarele în amurg țesea parcă un nimb de raze în jurul frunții ei de alabastru, buzele îi erau roșii ca floarea de rodie. În ochii ei adânci și limpezi păreau a se revărsa topazele mării sub primele sclipiri ale aurorei, iar trupul ei desăvârșit de armonios avea mlădierea crengilor de santal în adierea vântului dimineții, avea gingășia și grația gazelelor pierdute în unda foșnitoare a pădurii. Creștea minunata copilă, înconjurată de bogății rare, ocrotită de zânele văzduhurilor, vegheată de duhul deșerturilor. Avea tot ce și-ar fi putut dori cineva pe lume. Dar vai! Slăvitul Norian grăise cu dreptate. Pe chipul ei suav, încântător ca roza de mai, surâsul nu înflorise niciodată. În apele de topaz ale ochilor ei se răsfrângea tristețea unui suflet ars de amar, ce se topea mereu, mereu, în izvoare fierbinți de lacrimi. […] Pe lângă cereasca frumusețe ce înzestra nobila ei făptură, Alida era dăruită de Cel de Sus cu un glas dulce, fermecător, ca mlădierile de alăută. Dar cântecele ei răsunau atât de triste, încât însuși craiul zilei, ascultând-o, vărsa peste pământ lacrimi de foc, iar mărita Lună și gingașele stele suspinau adânc, în tăcerea tainică a nopții.” (fragment din Ramona Maria Bochie, O mie de ani într-o singură clipă)