Oda omului fără voce

Umbra

Spiritu-mi nu are vas,

se învârte, se rotește făr’ de ceas

Făr’ de țintă făr’ de scop

Umbra-mi nu are trup,

se oglindește pe caldarâm

Însă de vrei să-i vorbești, o faci precum un nebun,

Căci umbra mea nu are trup.

În ochi nu o poți privi,

Mâna rece nu i-o poți simți

Existența-i o minciună

Umbra-mi murise acum o săptămână

Însă simți că te-a marcat,

Că în urma sa, ceva ar fi lăsat

Fie oare adevărat?

Dacă-mi umbra nu există, poate gândul ei a lua ființă?