Povestiri pentru copii mai mici sau mai mari

1 recenzie pentru Povestiri pentru copii mai mici sau mai mari

1. 

   Răzvan Voncu – iulie 10, 2025

   Radu Vancu, „Un scriitor polimorf”, în România literară, nr. 27-28, 2025.
   https://romanialiterara.com/2025/06/un-scriitor-polimorf/

   Scriind, nu demult, despre antologia de autor a lui Mihai Măniuțiu, afirmam că în personalitatea artistului sălășluiesc două ipostaze distincte: regizorul și poetul. Mă înșelam. O la fel de cuprinzătoare antologie a prozei sale pentru copii, intitulată Povestiri pentru copii mai mici sau mai mari, ne demonstrează că Măniuțiu nu e numai poet. Și, în general, că este un scriitor nu polivalent, ci polimorf. Căci nu de simpla capacitate de a se exprima plauzibil în mai multe genuri este vorba, în cazul lui. Scriitorul nu are (numai) dexteritate, cât o apreciabilă capacitate de a-și metamorfoza profilul. Poetul kenozei lirice și al dialogului cu universaliile coexistă, în deplină autonomie, cu un prozator șugubăț, plin de umor și de imaginație epică nebună, de un suprarealism exuberant însă nu scăpat din chingi.
   Volumul Povestiri pentru copii mai mari sau mai mici este împărțit în două secțiuni.
   Prima parte, intitulată Pentru copii mai mici sau mai mari, conține romanele Filip și întunericul (2019) și Întâmplări cu Sfântul Sfârlează (2021), iar cea de-a doua, Pentru copii mult mai mari, romanul Fantome în Las Vegas (2018) și ciclurile de povestiri Don Quijote în exil (din volumul mai vechi Un zeu aproape muritor, 1982), respectiv, Trei ore după miezul nopții (din mai recenta culegere Jucându-l pe Mefisto, apărută în 2021).
   Astfel structurată, cartea oferă lectorului plăcerea unei imersiuni complete în această dimensiune aparte a artistului Mihai Măniuțiu, care este proza pentru copii. Care, ca orice bună proză pentru copii, nu e numai pentru copii, evidențiind capacitatea autorului de a scrie texte cu ofertă multiplă. Care se adresează, așadar, simultan mai multor vârste și categorii de cititori. Antologia este o bună ocazie și pentru critica literară să pună la un loc observații și judecăți de parcurs: recapitulare critică necesară, în condițiile în care piața literară este astăzi complet fracturată, iar Măniuțiu e un autor prolific.
   Împărțirea volumului în cele două secțiuni este în același timp una serioasă și glumeață.
   Serioasă, întrucât cele două mici romane care alcătuiesc prima parte au valențe diferite față de narațiunile incluse în cea de-a doua. Filip și întunericul și Întâmplări cu Sfântul Sfârlează au în comun un personaj – Filip, care în cel de-al doilea roman capătă un prieten, pe Vadim –, un spațiu psihologic al primilor ani de viață și o permanentă prezență a suprarealismului. Însă nu suprarealismul basmelor și nici cel al artei culte, ci suprarealismul vârstei mici, cel prin care privim lumea atunci când suntem copii și o vedem prin cu totul alte lentile decât cele, presupus realiste, ale vârstei mature. La rândul lor, romanul și povestirile din cea de-a doua secțiune a antologiei pun în valoare un ludic mai pronunțat și, în spatele aceleiași plăceri cuceritoare de a povesti, un epic ordonat, într-o anumită măsură, de repere și aluzii culturale.
   Altminteri, distincția de vârstă între prima și cea de-a doua parte este o joacă de-a autorului sau, de ce nu?, o „banană“ pe care cititorul poate aluneca în lectura volumului. Ambele secțiuni se pot citi de către lectori de toate vârstele, cu egal interes, chiar dacă nu și cu aceleași instrumente de lectură.
   Mărturisesc că am avut o ușoară reținere înainte de a parcurge acest volum, provocată de caracterul mai întotdeauna fals și copilăresc (în sensul rău al termenului) al literaturii noastre pentru copii, în special al celei recente. Cartea pentru copii este unicul segment al pieței de carte care continuă să crească, în pofida diminuării lecturii în toate celelalte zone. De aceea, editorii au început să investească masiv în acest segment, după cum se poate vedea în orice librărie și la orice târg de carte. Însă faptul că „se cere cartea pentru copii“ nu aduce automat și un plus de talent autorilor care se decid să ocupe noul debușeu de vânzări: folosesc intenționat un limbaj economic, pentru a sublinia faptul că fenomenul exploziei cărții pentru copii are o cauză mercantilă, nu literară. De aceea, în afara celor câtorva autori foarte buni afirmați în ultimii ani, majoritatea aparițiilor în materie nu numai că nu au valoare literară, dar sunt – prin neverosimilitate, vulgaritate sau absența gramaticii – niște demersuri de-a dreptul anticulturale. Până și traducerile din literatura universală sunt ciuruite de greșeli de limbă și, în general, de grave carențe stilistice, care fac unele texte nerecomandabile tocmai pentru cei cărora le sunt adresate.
   Evident, n-a fost cazul cărților lui Mihai Măniuțiu. Pentru care literatura pentru copii este o preocupare mult mai veche decât actualele evoluții ale „cotelor de piață“, primele texte antologate aici datând, cum spuneam, din 1982. Proza pentru copii – care nici nu e, repet, numai pentru copii – este o fațetă a imaginației sale, care și-a găsit în acest gen un foarte bun instrument de manifestare.
   Și, dacă am vorbit de imaginație, trebuie să mai spun și că Măniuțiu nici nu se copilărește în prozele sale, nici nu aberează. Personajul Filip, de pildă, din Filip și întunericul, este configurat în dezvoltarea treptată a relațiilor cu lumea, pornind de la un imaginar particular, în care întunericul se transformă, pas cu pas, din inamic în prieten și partener de proces al devenirii. Filip nu are însă o psihologie de vârstă – adică prozatorul nu aspiră să ne livreze prin acest personaj un „copil universal“ –, ci una personală. Este un copil sensibil, însă nu la modul patologic, și curios, dar nu bezmetic. Dialogurile pe care le poartă cu prietenul imaginar numit Întunericul cel mic au candoare și autenticitate, cele cu Mami și Tati au verosimilitate realistă. Romanul este unul al devenirii la o vârstă fragedă, aceea a pașilor mici, din punctul de vedere al lumii celei mari, și uriași pentru cel care îi face.
   Universul candorii – al unei candori inteligente, genuine, nu mimate – se adâncește în cel de-al doilea roman din prima secțiune, Întâmplări cu Sfântul Sfârlează, în care Mihai Măniuțiu surprinde un aspect al copilăriei despre care se vorbește tot mai puțin. Este vorba despre relația copilului cu sacrul sau, în termeni mai simpli, despre cum percep vârstele mici chestiunile de natură religioasă. Îmbinarea sacrului cu ludicul, cu specificul cunoașterii prin joc aferentă vârstei, nu este deloc simplu de reprezentat prozastic, dar lui Măniuțiu îi iese admirabil. Cu atât mai admirabil, cu cât sfârleaza care mediază relația celor două personaje (Filip și Vadim) cu ceea ce sălășluiește într-un „Dincolo“ mai mult bănuit și imaginat, a mai constituit cândva un simbol literar. Firește, mă refer la Sfârlează cu fofează (1936), romanul dulceag de duios, neverosimil și strivit de prejudecăți extraliterare, al lui Victor Ion Popa. La prozatorul contemporan, Sfântul Sfârlează e un personaj tonic, tot din categoria prietenilor imaginari, prin care cei doi copii trec pragul către un „dincolo“ perceput într-un amestec de ludic și basm, de seriozitate și tăgadă.
   Cea de-a doua parte, spuneam, conține proze mai jucăușe, în care se vede bine umorul fin și inteligența ludică debordantă a lui Mihai Măniuțiu. Fantome în Las Vegas coboară pe pământ, făcând-o astfel palatabilă, literatura fantasy, tratată într-o cheie ironică, de pastișă și parodie subțire. Trei ore după miezul nopții încearcă (și reușește) să evolueze pe muchia subțire dintre o imaginație de basm modern și o discretă pastișă de stil „elisabetan“, vizibil chiar în titlurile capitolelor. În fine, Don Quijote în exil demonstrează că proza pentru copii nu trebuie să ocolească musai cultura mare: „repovestire“ a unor capitole imaginare din epopeea cervantină, ciclul este „pentru copii mult mai mari“ prin dicțiunea discursului și pentru „copii de-a dreptul mari“, adică adulți, prin substratul livresc.
   Așadar, întâlnim în Povestiri pentru copii mai mici sau mai mari un remarcabil prozator pentru cititorii de toate vârstele, capabil ca într-o pauză de teatru sau de poezie să se instaleze cu arme și bagaje pe acest teritoriu alunecos și dificil, al cărții pentru copii, și să construiască edificii de hârtie spumoase și pline de miez. Îmi place și faptul că, deși a citit mult, nici proza lui Mihai Măniuțiu nu e tributară modelor sau modelelor, având o voce proprie, inconfundabilă.