Prințul minor. Radu Penciulescu – pedagogie și creație

Este un obicei al breslei noastre să întocmească/să stabilească/să aranjeze clasamente. În fiecare zi mai apare un rege al scenei. Devorăm aceste liste, apoi, într-un entuziasm ignar, le mototolim, le aruncăm și alcătuim altele. Iubim felul în care ne împăunăm cu descoperirile noastre, sau cu faptul că noi suntem cei care promovăm un anumit moment din istoria efemeră a teatrului, nefăcând altceva decât să ne etalăm propriile cozi inteligent colorate. Din când în când, în această poveste căreia nu-i putem vedea finalul, apare ca o străfulgerare cineva care nu râvnește tronul. El nu așteaptă aplauze și nici urale, nu vrea să facă parte din niciun clasament, nu vrea nici măcar să i se cunoască numele; e un om care luminează fără să se străduiască.

Cunosc un astfel de om: căruia îi place teatrul mai mult decât propria prezență în teatru; care adună în jurul său oameni, nu actori; pe care viața l-a absorbit mai mult decât magia cărților; despre care, de cele mai multe ori, cei chemați să sprijine au spus că nu este îndeajuns de nobil, așezându-l într-un spațiu secundar al întâmplărilor teatrale: un prinț minor.

Gelu Badea