Simţul care va veni. Poeme aţipite

Ca un vârtej de apă, poezia lui Dumitru Cerna absoarbe ideea şi apoi imaginea picturală apare la suprafaţă clară, pură, stilizată, asemeni unei stampe japoneze din care nu lipsesc cocorii (chiar dacă nu sunt o mie). Universul imaginat este edenic şi infinit, aici teluricul şi celestul se află într-o îmbrăţişare osmotică, identificabilă uneori cu însuşi eul liric, în nucleul căruia coexistă sacrul şi profanul deopotrivă. Deşi utilizează un întreg arsenal de cuvinte, expresii şi termeni de sonoritate… biblică, Dumitru Cerna nu este ceea ce s-ar putea numi un poet religios. Toate aceste formule sau formulări au o componentă marcat metaforică, iar ca atitudine, rugăciunea sa nu este câtuşi de puţin mistică. Din ele şi prin ele îşi denunţă crezul artistic, anume acela al unui poet damnat, rostuit în căutarea unui ideal de puritate şi de esenţializare existenţială, dimensionat prin spectrul mitologiei şi al factologiei istorice creştine. Şi totuşi, originalitatea pregnantă a poeziei sale, de frapantă prospeţime, se relevă în poemele de exultanţă în ţinuturi exotice, prin care circulă miresme de parfumuri rafinat orientale, cu o insinuantă fabulaţie de o mie şi una de nopţi, cu spectacolul senzual de serai levantin, totul într-o atmosferă ce vine din arhaitatea obârşiilor sale dobrogene. Dumitru Cerna se numără între cei mai personalizaţi poeţi ai generaţiei sale în peisajul amplu al liricii noastre actuale.

Constantin Cubleşan