Interesant e că, deși s-a scris despre el în repetate rânduri ca despre una dintre figurile importante ale generației optzeciste, Alexandru Vlad rămâne, chiar și privit postum, un scriitor cu o poziție mai degrabă izolată în tabloul de ansamblu al istoriei noastre literare, pe alocuri cultivată, alteori impusă de context. Cu toată euforia comentariilor critice, mai ales a celor ce vizau primele sale volume de proză scurtă, Aripa grifonului (1980) și Drumul spre Polul Sud (1985), și, ulterior, reconversia romanescă din Ploile amare (2011), cazul scriitorului clujean rămâne unul problematizant și o discuție încă deschisă.

O anume psihologie a perifericului, din care Alexandru Vlad și-a făcut, până la urmă, un soi de blazon personal, e definitorie atât pentru întreaga lui biografie, cât și pentru rețeaua de semnificații de adâncime a operei. Fără să ocupe o poziție oficial consacrată, ca de exemplu aceea pe care și-o câștigaseră în anii ’80 un Mircea Nedelciu ori, ceva mai aproape ca practică a textului (în ciuda unor poetici destul de diferite, totuși), Gheorghe Crăciun, în vecinătatea cărora a fost așezat, cu toate diferențele de viziune și stil care îi despart, traiectoria literară (și nu mai puțin și cea interioară) a autorului Măslinelor aproape gratis e, în mod paradoxal, pe cât de urmărită cu interes și apreciată, pe atât de marginală în ceea ce privește fixarea poziției sale în rândul literaturii ultimelor patru decenii. Situația e cu atât mai simptomatică cu cât, deja în ultimii ani, se vorbește tot mai mult despre paradigma postumanismului – e drept, mai aplicat în poezie, la noi, cel puțin până acum, unde lucrurile sunt în general ceva mai dinamice –, ținând cont de evoluția socială a momentului și în condițiile în care discursul postmodernist s-ar fi clasat. Or, cu toată literatura bogată dedicată acestui din urmă subiect începând cu cea de-a doua jumătate a deceniului șapte și mai apoi în anii ’90 (Ion Bogdan Lefter, Alexandru Mușina, Mircea Cărtărescu, Monica Spiridon, Carmen Mușat, Gheorghe Crăciun etc., amintiți într-o ordine aleatorie și absolut neexhaustivă), există anumite zone încă prea puțin clarificate (ca de exemplu, dinamica prozei echinoxiste optzecistă, rămasă nesistematizată, spre deosebire de corespondentul ei desantist, mai bine poziționat din punctul acesta de vedere, la fel cum puține lucruri s-au spus despre posibilele implicații de tip „mitteleuropa” ale primei etc.). În aceste condiții, cartea de față încearcă, pe lângă recuperarea figurii lui Alexandru Vlad și a operei sale, și o reconstituire, într-o mai mică măsură, a climatului literar și social pe fundalul căruia cele două au evoluat și, în același timp, lansarea unor posibile (și discrete) căi de interpretare viitoare.