Patricia

1 recenzie pentru Patricia

1. 

   Rodica Grigore – septembrie 7, 2020

   Rodica Grigore, Un nume asemenea unei patrii, în „Scrisul românesc”, Nr. 9 (205), septembrie 2020, p. 18.
   O ambarcațiune plină cu imigranți cuprinși de disperare, care și-au dat economiile de-o viață traficanților de ființe umane pentru a ajunge în Europa, o mamă înlăcrimată, însoțită de două fiice plecate în căutarea tatălui, sătule să mai aștepte acasă, în Africa, banii pe care acesta îi trimite din când în când. Pare o situație cunoscută? Cu siguranță, câtă vreme astfel de istorii de viață și astfel de imagini umplu, de ani de zile, paginile ziarelor, emisiunile TV și internetul. Numai că, pornind de la asemenea elemente, aparent desprinse din paginile cotidienelor de mare tiraj sau din jurnalele de știri, scriitoarea belgiană Geneviève Damas prezintă, în romanul său intitulat Patricia, nu doar dramele unor oameni ajunși într-o situație limită, ci și o imagine simbolică a lumii contemporane.
   Apărut în anul 2017, la prestigioasa Editură Gallimard și primit extrem de bine atât de publicul cititor, cât și de critica literată europeană, Patricia confirmă talentul de prozatoare al lui Damas, afirmată drept autoare de piese de teatru, dar și talentată actriță și regizoare, venind după creații precum Si tu passes la rivière (2011, roman distins cu numeroase premii naționale și internaționale), Benny, Samy, Lulu et autres nouvelles (2014) sau Histoire d’un bonheur (2014).
   Veritabil roman polifonic, beneficiind de schimbarea perspectivei narative și de o excelent stăpânită tehnică a punctului de vedere, cartea spune, privind-o din trei unghiuri, povestea lui Jean, a Patriciei și a Vanessei. Pentru început, Jean Iritimbi Zuma, originar din Republica Centrafricană, e prezentat în Canada, lucrând fără forme legale în hotelurile de lux din apropierea Cascadei Niagara și încercând să pună deoparte bani pentru familia sa, soția și cele două fiice, Myriam și Vanessa, urmând ca, la un moment dat, să le aducă aproape de el. Numai că momentul acesta nu mai vine, e mereu amânat, anii trec, fetele cresc fără tată, împreună cu o mamă care se luptă cu diverse dificultăți, dintre care cele financiare încep să pară cele mai mici… În Canada, Jean o cunoaște pe Patricia, o pariziancă sosită aici pentru a împrăștia la Niagara cenușa mamei sale, cei doi sunt iremediabil atrași unul de celălalt, iar Patricia, îndrăgostită de bărbatul de culoare care o fascinează, dar al cărui trecut îi rămâne necunoscut, îi pune în mână un pașaport cu ajutorul căruia cei doi ajung în Franța și încearcă să-și organizeze existența în apartamentul din Paris al Patriciei. Vestea că soția pornește spre Europa, după zece ani, împreună cu cele două fete, îl lovește ca un trăsnet pe Jean, bucuria de a-și revedea familia fiind umbrită de recentele sale complicații sentimentale. Întâlnirea, însă, nu mai are loc – sau, în orice caz, nu mai are loc așa cum ar fi fost de așteptat, deoarece ambarcațiunea cu care călătoreau cele trei se scufundă, doar Vanessa fiind salvată, in extremis, după ce fetița asistase înspăimântată la înecul mamei și surorii sale în apele învolburate ale mării, Marea Mediterană, veritabil cimitir marin pentru atâția și atâția migranți ilegali din Africa. Pusă în fața acestor întâmplări, încercând să-l înțeleagă și să-l ajute pe bărbatul pe care-l iubește – dar pe care abia acum simte că începe să-l cunoască – Patricia îl însoțește în căutările sale disperate, pentru a o regăsi, în cele din urmă, doar pe Vanessa. Însă Jean dispare din nou, de astă dată în încercarea de a da de urma celor două dispărute, dar și de a se regăsi pe sine, lăsând-o pe Vanessa în grija Patriciei. Iar de aici începe drama femeii mature, privită cu reticență de societate, chiar și într-un mare oraș cum e Parisul, dramă care o completează extraordinar pe cea a fetiței rămasă singură într-o lume a albilor pe care nu-i înțelege și pe care nu-i place.
   Iar dacă prima secțiune a cărții relatează întâmplările din perspectiva lui Jean, cea de-a doua face același lucru, însă din punctul de vedere al Patriciei, confruntată cu prejudecățile și resentimentele colegilor, vecinilor, chiar și ale apropiaților, în încercarea sa de a o ajuta pe Vanessa și de a o păstra lângă ea. Numai că degeaba vrea Patricia să se apropie de Vanessa și să intre în dialog cu ea, căci fata refuză să o accepte, nu o dată fuge, profitând de o clipă de neatenție. Dar, mai ales, Vanessa refuză să vorbească. Nu rostește nici un cuvânt, doar o privește pe Patricia – și întreaga lume din jurul ei – cu răceală sau cu detașare, astfel încât Patricia are senzația că, ori de câte ori îi adresează cuvântul, se izbește de un zid de netrecut. Cufundată în propria sa muțenie, fetița privește lumea albilor și visează lumea de acasă, neștiind cum să-și vindece rănile sufletești altfel decât rănindu-i, la rândul ei, pe cei din jur – mai ales pe Patricia.
   Cartea aceasta, abia depășind o sută de pagini, demonstrează, o dată în plus, că adevărurile absolute nu există și că în lumea în care trăim adevăr înseamnă doar ceea ce își amintește fiecare – despre propriul trecut, despre sine și despre ceilalți. Așa cum se va vedea pe parcursul lecturii, de multe ori cele trei personaje vorbesc despre aceleași lucruri și despre aceleași întâmplări, care, însă, par altele, altfel, fundamental diferite în funcție de unghiul din care sunt privite și analizate. Căci a treia voce narativă a romanului și, implicit, a treia secțiune a sa, e reprezentată de reflecțiile și gândurile Vanessei. Cea care, după un suficient de îndelungat răstimp de tăcere, decide să încerce să-i explice Patriciei sentimentele și trăirile sale, să-i vorbească despre durerea de a-i fi pierdut pe toți cei dragi și despre dificultatea de a se integra într-o societate (într-o lume) în care mereu simte că îi e prea frig pentru a trăi… E o dramă ce se desfășoară în fața ochilor cititorului, o poveste care se adresează de-a dreptul senzorial celui care deschide această carte, o istorie care, în mod simbolic, reușește să transforme în ființe umane cifrele seci ale statisticilor referitoare la migranții ilegali, despre care se vorbește atât de mult în zilele noastre, dar pentru îmbunătățirea situației cărora se face, în mod concret, atât de puțin. Confesiunea celor trei personaje, durerea pe care fiecare o simte și pe care nici unul nu reușește să și-o aline, profunda poezie pe care frazele limpezi și aparent atât de simple ale cărții lui Damas o oferă cititorului de la prima și până la ultima pagină, toate acestea fac din Patricia un remarcabil roman al zilelor noastre, deopotrivă protest și profesiune de credință, dureros lamento și lucidă meditație asupra realităților cotidiene, în egală măsură istorie a unei nefericite iubiri, dar și a unui alt fel de iubire, pe care Patricia o va descoperi, alături de Vanessa, după ani de suferință și de tăcere.
   Tehnica lui Geneviève Damas este extraordinară în acest scurt roman, la fel și arta sa narativă. Capacitatea autoarei de a face credibil fiecare monolog al protagoniștilor uimește și cucerește, mai ales după ce, la capătul lecturii, cititorul realizează că, vorbind aparent doar pentru sine, fiecare dintre cei trei, Jean, Patricia și Vanessa, spune ceea ce ar fi vrut să spună celorlalți, dar nu a reușit, în viața de zi cu zi, decât tăcând. Construind din lumini și umbre o poveste profund umană și, cumva, atât de cunoscută pentru noi toți, încât, atunci când o citim, ne pare de-a dreptul străină, autoarea vorbește extrem de sugestiv despre pierderi și singurătate, despre durere și disperare, despre nevoia de comunicare și teribila dificultate a apropierii dintre oameni. Dar mai ales despre regăsire și speranță. Sau, după cum se exprimă Vanessa în ultimele paragrafe ale cărții: „De când mi-a revenit vocea, încă n-am vorbit cu tine. Am trăit mereu în tăcere, tu și cu mine. Totul se va schimba. N-o să mă mai pot ascunde, așa cum am făcut-o până acum. Va trebui să renunț la mânia mea surdă. Azi e ziua ta de naștere. De când trăiesc cu tine, nu ți-am oferit niciodată nimic. Spui mereu că n-ai nevoie de nimic. Ca și cum n-ar fi ceva important. Nu e adevărat, avem cu toții nevoie de atâtea lucruri. […] Am căutat ceva care nu se cumpără. Deci, ceva care nu are preț. Am căutat mult și apoi am găsit. O să te sperie puțin, dar vreau să încerc: aș vrea să-ți pronunț numele. Numele tău ca o țară. O țară primitoare în care cresc de patru ani. O patrie. Patricia.”
   https://www.revistascrisulromanesc.ro/work/reviste/sr_09_2020.pdf